Piczo

Jul 28 2008 03:11 pm
  RĂDACINI


Cer cu păsări moi
se lasă verde peste mine.
Se lasă moale
cer cu păsări verzi.
Cer cu păsări-noapte
se ridică verde dinspre noi.
Spre noi cu păsări-noapte
se ridică verde ceruri moi.
Mi-e dor de verde moale
şi de păsări-noapte
când am cer.
Mi-e dor de tine când eşti verde;
mi-e dor de verde când eşti zbor;
mi-e dor de ape când eşti noapte,
mi-e dor de aripi când tu dormi.
Mi-e uşor să te iubesc pierzându-te
din verde-n noapte în pasăre şi zbor.
E greu să noapte şi să verde,
mi-e greu să ape şi să dorm
când verde este-n zbor spre ape
şi când noaptea eşti o pasare în somn.

Paul Mihalache

Jul 28 2008 03:10 pm

          În umbra castanului


      Mă interesau, pe vremea aceea, multe lucruri, dar asta era de mult.
Acum nu-mi mai pot dezlipi ochii de la umbra castanului gros care acoperă dimineaţa containerele de gunoi, şi se întoarce la amiază spre fereastra mică a mansardei în care locuiesc, iar eu nu mă dezlipesc de lângă fereastră până când umbra nu dispare cu totul, şi atunci dispar şi eu, şi mă pierd în cine ştie ce crâşmă de prin apropiere spre a înlocui obsesia – pasiunea pentru umbra castanului meu – cu vise halucinante, umbre ale beţivilor veseli sau trişti, şi, undeva după miezul nopţii, dacă nu e înorat, cu umbre ale clădirilor vechi în lumina slabă a lunii. Umbra aceea mă fascinează.
Vedeam multe lucruri înainte, dar nu vedeam umbra – umbra castanului meu deasupra garajelor de tablă zincată, deasupra copiilor care joacă tenis la perete, acoperind pe seară fereastra mică a mansardei în care locuiesc.
Pe umbră n-o interesează prea mult peste ce se aşează, deşi am văzut că uneori dispare şi reapare, dispare şi lipseşte câteva zile – şi atunci sunt trist, şi nu mă dezlipesc de ferastră – sau se contopeşte cu alte umbre şi-şi schimbă forma, revenind ea însăşi în doar câteva clipe. Ea ştie că stau acolo, la geam, şi o privesc, şi de aceea se plimbă lent, provocator, spre a se întoarce la mine seara, ca o femeie care mă plăcuse mai demult... Şi iarna sunt trist: sunt zile întregi când nu vine, iar când o văd nu stă niciodată prea mult.
Într-o iarnă a venit la mine si femeia care venea în fiecare seară. „O să tai castanul”, mi-a spus. „Taie-l, dar lasă umbra”. De atunci n-am mai văzut-o, dar a venit primăvara, şi umbra rămânea tot mai mult, iar eu eram fericit.
Nici dacă plouă nu o pot vedea, dar atunci mi se pare firesc; m-aş întrista să ştiu că se lasă udată, doar aşa, pentru mine.

Paul Mihalache

Jul 28 2008 03:09 pm
                                                                  Ultimul zbor

        Coborâsem din maşină şi priveam spre pădurea întunecoasă, spre luna subţire, albă, spre pâlcul de case abandonate în paragină, spre pădurea pe care ea o abandonase atât de fără veste şi dureros pentru mine, în schimbul unui tărâm lipsit de durere, făcând ceea ce spunea de mult că va face, iar eu nu credeam că se va întâmpla vreodată, abandonându-mă uitării, durerii, pădurii, pe cărări pe care nu puteam şi nici nu voiam încă să o urmez. Prea târziu am întors capul spre ea – pierdusem şi acel zâmbet jucăuş: Hai să vedem cine ajunge primul! căci tocmai o zbughise înfigând călcâiele în burta calului, iar eu nu m-am grăbit s-o urmez, ştiind că iapa mea e mult mai rapidă decât blestematul ăla de cal beteag, care-ţi inspira cel mult milă, dar pe care ea îl iubea ca pe ochii din cap, şi pe care nu l-ar fi schimbat pentru nimic în lume. Pe aici pe undeva, cam prin locul ăsta trebuie s-o fi văzut zbughind-o călare, apoi doar pete de sânge şi bucăţi împrăştiate de carne pe stâncile acelea adânci care-o atrăgeau irezistibil, care-o fascinaseră din copilărie, de când veneam aici să ne jucăm împreună şi aruncam cu pietre în prăpastie apreciind distanţele după zgomot, fiindu-ne frică să ne aplecăm peste margine, şi rămânea ca în transă ori de câte ori le vedea, şi mi-a zis într-o zi ce are de gând să facă, dar râse cu poftă o clipă după, aşa că am râs şi eu, am sărutat-o, şi-am pornit înapoi în galop.
        Stăteam acolo, cumva în afara timpului, ca un spectator în faţa propriului coşmar, aşteptând să se trezească, aşteptând să mă trezesc, privind spre pădure, sau spre lună, sau spre pâlcul de case abandonate în paragină, sau spre ce, spre când, ce, de ce, când începuse oare visul acela ameţitor căreia ea îi prevăzuse finalul cu o clarviziune veşnic refuzată celui cuprins de negura sentimentelor pătimaşe, cu o clarviziune morbidă, prinzând parcă viaţă şi voinţă proprie, pentru a se duce pe sine la bun sfârşit, pentru a se zdrobi de stâncile adânci de la capătul drunului şi hohotind îndelung după, căci visele supravieţuiesc oamenilor – mă întreb uneori dacă le preexistă - şi râzând de mine mereu, vazând că o iau în serios: prostuţule, de data asta te întrec, şi încetând de la un timp s-o mai iau în serios, aşteptând doar să-şi revină din fascinaţia ameţitoare, nu mai mult de câteva clipe, uneori privind pădurea, alteori luna, ori privindu-i umbra călare, abia aşteptând să descălecăm, căci noaptea abia începuse şi eram singuri în cabana călduroasă din apropiere de marginea drumului.
        Un claxon ascuţit puse capăt reveriilor mele onirice (oprisem maşina chiar pe mijloc, blocând trecerea). Am bâlbâit câteva cuvinte în chip de scuză şi am tras-o pe margine, eliberând şoseaua care nu continua mai mult de jumătate de kilometru; drumul nu duce nicăieri, am spus, mai mult pentru mine, fără să cobor de la volan. Sau... Am apăsat până la capăt pedala de acceleraţie, pornind cu viteză în aceeaşi direcţie.

Paul Mihalache

Jul 28 2008 03:08 pm
            Ceasuri târzii


Moartea i se potrivea, mă gândeam, dar de ce îmi reveneau în minte, şi încă atât de viu, morţi care trebuie să se fi simţit atât de bine în postura lor actuală?... I se potrivea pentru că scăpa de insuportabilele griji cotidiene, de insuportabilii ei părinţi atât de responsabili şi, încă, după câte ştiu eu, atât de în viaţă, de problemele financiare, şi de imbecilul de Adrian, idiot tenace şi optimist – combinaţie absolut letală pentru cei din jur, de altfel, cheia propriului succes profesional – de care încerca fără succes să se debaraseze încă dinaintea ultimului revelion. Absenţa acestor poveri îi lasă acum timp berechet să viseze, cum îi plăcea ei dintotdeauna, să-şi spună neobosită poveşti, să-i încânte pe ceilalţi (care mai întotdeauna sfârşeau prin a se îndrăgosti de ea) cu fermecătoarea ei naivitate.
Pe atunci nu credeam în nemurirea sufletului, dar refuzam să-i accept absenţa ca fiind una totală şi irevocabilă; am început, în consecinţă, să preiau unele din obiceiurile ei, pentru ca, astfel, o parte din ea să rămână aproape – purtare evident egoistă, însă preferabilă uitării, unei rupturi atât de abrupte şi violente. Despărţirea de cineva, îmi spuneam, trebuie să fie dureroasă, dacă înainte, acel cineva a însemnat ceva în viaţa mea. Există însă o voluptate... dar nu despre asta vreau acum să vorbesc...
Noi ne despărţiserăm cu aproape un an înainte de accident. Între timp au trecut zece, iar eu sunt căsătorit şi am trei copii, doi băieţi şi o fată, cel mai mare în clasa a doua la generală, dar şi acum continuu să-mi spun seara, înainte de a adormi, poveşti fantastice în culori calde, muzicale, încropite din imagini, zboruri, cuvinte puţine, ochi sfredelitori şi parfumuri ameţitoare. Era obiceiul ei, bineînţeles, şi niciodată nu mi-a putut reda în cuvinte şoaptele unei picături de apă nehotărâte, care nu se putea decide între a sta aninată cu capul în jos, asemenea unui liliac de marginea unei streşini, sau a se desprinde pentru totdeauna, şi a plana prin aerul răcoros spre firele de iarbă care o aşteptau nerăbdătoare, ori emoţiile unei furnici în urmărirea unui gândac stacojiu de marimi impresionante, spaima unui fulg de zăpadă apropiindu-se de pământul călduţ de noiembrie, ori privirea albastră a unei pete de cerneală care se întindea fascinant pe suprafaţa uluitor de albă a unei coli de hârtie. La fel mi se întâmplă acum şi mie. Las obiectele (imaginaţia, mă gândeam eu prosteşte la început) să-mi vorbească; eu închid ochii şi privesc. Într-o seară m-au vizitat umbre mici, mesageri neliniştiţi, cu care frunzele copacului din faţă mângâiau peretele de deasupra patului din dormitor; era atâta viaţă în formele acelea, încât un om nu ar putea cuprinde într-o viaţă întreagă. Erau greieri care deveneau maimuţe cu aripi de pasăre, mâini care mângâiau aerul cu bucurie dezinteresată, flori chemând fluturi şi transformându-se în leagăne nevăzute, chipuri sfioase, glasuri prea inocente pentru a-şi asculta cântecul, flori care deveneau pe dată urechi, multe urechi, şi dansau în lumina palidă a tremurului de petale. Într-altă noapte, într-o gară provincială – încântător popas neprevăzut – o sobă de teracotă mi s-a lăudat – asemenea unui bătrân invalid cu trecutul său glorios – cu zeci de poveşti pe fiecare placă murdară şi crăpată de vreme şi de foc: animale sălbatice, spiriduşi, războaie ale unor lumi dispărute, căsătorii, botezuri şi lacrimi, avioane şi bărbaţi cu servieta în mână, cerşetori pribegi propovăduind cuvântul Domnului ori odihnindu-se la umbra câte unei sălcii: o întreagă istorie a omenirii în puzzle-uri de zece pe zece, nuanţe căcănii şi mirosind puternic a excremente de animal bolnav. Într-un anticariat din zona veche a oraşului veioze cu picior de lemn dintr-o colecţie inedită începuseră să-mi înşire de-a valma întâmplări nebănuite, vorbind câte trei sau patru odată, la care fuseseră martore, pe vremea când încă mai erau copaci, dar bătrânul care mi-a spus, fără să-l întreb, că era şi proprietar al acelei afaceri falimentare „nimeni nu mai e interesat de obiecte străvechi fără întrebuinţare practică” le reduse la tăcere cu vocea sa curtenitor politicoasă în care se mai întrezărea încă o licărire de speranţă.
Într-o altă seară, de curând, preţ de o clipă, a apărut ea, şi atunci tot restul a dispărut lăsând în mintea mea un gol pe care nu am putut, şi nici nu am încercat vreodată să-l suplinesc.
Acum, fumul ţigării light, moale ca lumina unui apus de toamnă, se preface în fregată şi porneşte într-o călătorie cu destinaţie necunoscută, în descoperirea unor ţinuturi neexplorate. Mai suflu o dată fumul, şi văd ochi care se dilată, aripi care se împletesc, nori care binecuvântează pământul şi florile. Trag cu putere în plămâni, dar când expir poveştile se destramă prefăcându-se că nu au fost niciodată altceva decât fumul care dăunează grav sănătăţii! pentru că din camera alăturată Maria îi citeşte fetiţei Drobul de sare, iar cuvintele alungă iremediabil formele pline de mister, umbrele tremurătoare şi poveştile atât de fermecător lipsite de orice fel de morala.

Paul Mihalache

Jul 28 2008 03:06 pm
Cu lux de amănunte

„Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva
şi undeva, precum sunt lucruri vieţuite
despre care ne întrebăm dacă nu au
fost vis.” (Mateiu Caragiale)

Rareori un vis se lasă uşor povestit. Prima oară când s-a strecurat într-unul din visele mele mi-a fost uşor să-i spun pentru că nu-mi aminteam mai nimic: o imagine, două trei cuvinte... De data asta, însă, era ceva mai mult, aşa încât, odată ce-i stârnisem curiozitatea (e ciudat să afli că trăieşti şi în afara ta, de pildă într-un vis pe care nici măcar nu l-am visat singură) trebuia să găsesc formula pentru a nu-i leza inocenţa, şi spun inocenţă pentru că aşa şi era: nu avea decât cincisprezece ani – practic un copil.
Împinşi de împrejurări, ulterior însă mulţumiţi de situaţie – ne împrietenisem repede, încă din primele zile – împărţeam aceeaşi cameră dintr-o casă de închiriat de lângă Sinaia, unde îmi făceam practica în an terminal la meteorologie, unde ajunsese, aveam vaga bănuială, din cu totul alte motive – deşi habar nu aveam exact care ar fi putut fi – decât cele pe care mi le spusese mie.

Eu o geantă de umăr, tu un rucsac mic şi udă din cap până-n picioare, intrăm să mâncam ceva, să-ţi schimbi hainele cu altele uscate, sunt destul de obosit, n-aş putea conduce până dimineaţă, şi ploaia asta nenorocită, o să comand eu pentru tine cât mergi să te schimbi, nu, n-o să uit vinul. Vorbim despre muzică, îţi întind paharul pe care îl primeşti cu un gest larg, privirea pe jumătate absentă, o picătură de apă ţi se prelinge de pe frunte pe obraz, o înghiţitură din vinul roşu de Savignon, expresia ochilor preţ de o fracţiune de secundă, şi mişcarea buzelor – mă întrebi din ce oraş sunt, cum de m-a prins noaptea pe drum – de parcă ar fredona o melodie depărtată, într-o limbă paralelă tuturor limbilor pământului, imaginea ta: totul – o orchestră miniaturală – şi am senzaţia că încep să aud câte ceva din gândurile tale, din zâmbetul trist, aproape inperceptibil.

Nu, într-adevăr nu ne cunoşteam, însă în vise e mai uşor să te întrebi De ce nu? ori să nu te mai întrebi deloc. (Fac o scurtă pauză pentru a-i privi expresia feţei: puţin speriată, bănuind continuarea, şi totuşi curioasă, mai de grabă uşor jenată de propria-i curiozitate decât supărată pe mine; am continuat). Deci, vis fiind (nu, ţi-am spus că nu inventez) (îmi doream să o sărut) nu mi s-a părut nimic nefiresc în a te vedea agitându-ţi o mână – cu cealaltă ferindu-ţi ochii de ploaie şi de lumina farurilor – pe marginea şoselei spre Braşov. Până la motel mai aveam doar vreo cincisprezece kilometri; nu te-am întrebat cum ai ajuns acolo (nu, n-am uitat amănuntele; îmi amintesc în detaliu) fiind mai de grabă încântat decât surprins, apoi au urmat friptura rece şi vinul la masa din dreapta barului, mirosul de lemne arse în sobă în camera de la etaj, trosnetul lor furios şi inofensiv, mirosul ploii din păr şi de pe piele, jocul de umbre de pe perete până târziu, spre dimineaţă, când focul se mai domoleşte, comand câte o cafea în cameră (sigur nu eram eu; nu pot să sufăr cafeaua!), pe jos ţigările, pahare goale de apă băute pe nerăsuflate, vorbim despre Llosa şi Marquez, mai bine spus eu îţi povestesc, neatent la cuvinte, iar tu mă asculţi privindu-mă pe rând, când cu un ochi, când cu celălalt (adică aşa?) prin părul puţin ciufulit, cu câteva fire pe care nu le-ai îndepărtat de pe faţă, până când orchestra miniaturală alunecă în somn, şi eu continuând să te privesc, ascultând câteva clipe tăcerea, ascultându-ţi respiraţia, gândindu-mă că trebuie să-ţi placă mult florile.

Paul Mihalache

Jul 28 2008 03:05 pm
Cum o fi chemând-o pe Charlie?

Nu întotdeauna adevărul este cel
care duce la o mare descoperire
(Ernesto Sabato – Despre eroi şi morminte)

(Alexandrei Apetre)

Mă întreb dacă o voi întâlni pe Charlie pe una din aleile parcului atât de agitat ziua, plin de copii ademenind fără succes veveriţe cu alune şi nuci, cu turişti de toate vârstele, vânzători ambulanţi, papagali care îţi prevăd soarta în schimbul a doar cinci lei noi „Hai să-ţi spuie Rico-Vrăjitoru’/ ce-ţi rezervă viitoru’!” şi fotografi cu animale împăiate ori costume de epocă, şi atât de calm acum, în semiîntunericul răcoros şi umed al nopţilor de noiembrie, prin vreo cafenea din cartier, sau pe Splaiul Dâmboviţei numărând stelele. Niciodată nu ne-am dat întâlnire, nu ne-am făcut promisiuni, fiecare având viaţa lui interzisă celuilalt, dar mai presus de asta din convingerea tacită că legătura dintre noi e mai presus de cuvinte şi că cea mai mică tentativă de schimbare – o privire înapoi, un cadou mai costisitor, o scenă de gelozie – ar nărui totul fără cale de întoarcere.
A trecut o săptămână fără s-o văd, astfel că ea – fără îndoială – aşteaptă să fie găsită, sărutată pătimaş, dusă la un film, apoi la câteva pahare de Cuba-Libre, şi, în final, în cămăruţa aceea mică de deasupra anticariatelor de pe Strada Artelor – numită aşa după celebrul bulevard parizian – închiriată special pentru rarele noastre întâlniri nocturne, şi în care niciodată vreunul dintre noi nu ar intra fără celălalt.
N-am ştiut niciodată cu ce se ocupă Charlie, dacă are familie, prieteni, nimic în afara unor imagini şi chipuri stilizate de hibele memoriei – fotografii care-i căzuseră din geantă pe 21 martie cu trei ani şi jumătate în urmă, în ziua în care o cunoscusem, le ridicasem de jos, i le înapoiasem şi ea acceptase să bem o cafea la o terasă din apropiere. Nici eu nu i-am vorbit vreodată de Carmen, despre munca la redacţie, despre maică-mea, sau despre orice alt lucru care mă privea în mod personal, dar care nu avea legătură cu serile şi nopţile petrecute împreună. Comentăm câte o piesă de teatru ori un film, îi dau să citească ultimele povestiri pe care le scriu, ne sărutăm îndelung, sau putem uneori să ne plimbăm până spre dimineaţă fără a ne spune un cuvânt, dar fără a resimţi tăcerea ca incomodă ori plictisitoare. De fiecare dată încheiem prin a face dragoste câteva ore sau milenii – căci nimic din lumea exterioară nu poate ajunge la noi – şi plecând pe rând, nu pentru a ne ascunde de ceva sau de cineva – deşi ar fi fost, poate, mai prudent – ci pentru a evita despărţirile şi formulele de rămas-bun. Unul dintre noi se îmbracă şi pleacă fără un cuvânt, celălalt rămânând un timp încă întins, pierdut în toropeala aceea plăcută, iar apoi viaţa îşi reia treptat cursul ei obişnuit şi steril.
Am văzut-o într-o zi, pe când mă duceam la serviciu, intrând prin dreapta într-o maşină luxoasă – un Rolce-Royce negru – dar am trecut mai departe, iar ea nu a ezitat nici o clipă, deşi privirile ni se intersectaseră fugitiv.
Într-una dintre seri, la vreun an după ce o cunoscusem, am întârziat printr-o crâşmă mai mult ca de obicei, combinasem băuturile, şi-am început să-i fac confidenţe şi să-i cer să-mi promită că nimic din ce avem nu se va schimba. Cu zâmbetul pe buze m-a rugat o singură dată să încetez, apoi, văzând că nu contenesc, s-a ridicat şi a plecat lăsându-mă singur la masă, strângând cu putere paharul de vodcă în mâini, şi ţigara între buze. După seara aceea trei săptămâni nu am văzut-o, deşi o căutam mai des ca de obicei, dar atunci când, într-un final, ne-am întâlnit într-o cafenea de pe Sada Kogălniceanu, nu mi-a reproşat nimic, şi nici nu a lăsat să se înţeleagă din vreun gest cât de mic, sau vreo privire aruncată, că ar păstra vreo urmă de supărare.
O singură dată, după o absenţă de aproape două luni, mi-a cuprins faţa în palme, m-a sărutat uşor, şi mi-a spus că a fost plecată din ţară. Da, mi-ai lipsit, dar am fost obligată. Nu i-am răspuns, însă ea a ştiut, din privirea mea, că scurta explicaţie pe care nu i-o cerusem a însemnat pentru mine mai mult decât jumătate din nopţile petrecute împreună, şi infinit mai mult decât cei şase ani de căsnicie cu Carmen.
Printre obişnuiţii locurilor pe care le frecventăm se întâmplă să se nimerească vreunul dintre cunoscuţii mei mai îndepărtaţi, sau poate de-ai ei, dar continuăm să ne ţinem de mână, să ne sărutăm pătimaş, căci nopţile acestea ne aparţin şi nimic nu le-ar putea destrăma vraja. Chelnerul ne întreabă câteodată ce serveşte soţia dumneavoastră, iar noi îi răspundem cu un aer sobru Pinot Noire, şi când pleacă ne privim şi izbucnim amândoi în râs.
În ziua aceea de demult – cu fotografiile – nu făcusem cunoştinţă, nebănuind poate ce va urma – deşi eu simţeam că o voi revedea – iar data următoare, în Parcul Cişmigiu, într-o noapte (întâlnindu-ne întâmplător?) mi-a spus că o cheamă Charlie. Charlie şi mai cum? Charlie de la ce? Charlie şi atât. Charlie a ta. E suficient.
Acum o săptămână văzusem la Notara Ateptându-l pe Godot. Pentru mine nu era prima oară, dar ea a fost impresionată până la lacrimi. Acum e destul de târziu, şi toate spectacolele trebuie să fi început deja, dar nu contează - niciodată nu ne facem planuri: se întâmplă să avem chef amândoi de aceleaşi lucruri, sau paşii ne poartă spre vreun loc, fără chiar să ne dăm seama.
Merg de ceva timp, şi mă întreb dacă o voi întâlni pe Charlie pe una din aleile răcoroase, pe malul lacului, sau pe podul mic – cum intri prin faţă la dreapta. Îmi aprind o ţigară şi o văd, cu pălărioara ei nostimă şi elegantă în acelaşi timp, cu o crenguţă subţire de castan în mână, privindu-mă ca un copil care se joacă, din spatele unui copac.


Paul Mihalache

Jul 28 2008 01:26 pm
Fragment de viata.

.................................
Ana-Haide spune! Cine e Ioana?
El-Nu cunosc nicio Ioana.
Ana-Si atunci ce cauta in agenda telefonului tau mobil, numele ei fiind scris cu litere mari? Asa faci intotdeauna cand cunosti pe cineva.
El-Mi-ai umblat pe mobil?
Ana-Acum nu mai negi.
El-Ce cautai tu pe mobilul meu? Ma controlezi?
Ana-Am ajuns sa fac si asta. Ma detest pentru ca am ajuns genul asta de persoana, geloasa, in permanenta nesigura pe iubitul ei. Dar uite ca de data asta am avut dreptate.
El-Ioana e o amica...
Ana-De asta minti? Pentru ca e doar o amica?
[El se invarte prin camera, fumandu-si tigara.]
Ana-Acum nu mai ai nimica de spus?
El-Ti-am spus. Ioana e doar o cunostinta.
Ana-Si eu cum de nu o cunosc?
El-E de la mine de la serviciu. E noua si ma rugase sa-i dau niste sfaturi.
Ana-Si te-a gasit pe tine, bunul samaritean sa o ajuti. De ce oare nu ma mir?
El-Vorbesti tampenii. Nu e nimic de genul asta.
Ana-Bine. Ce era cu mesajul de la...cum o chema...cred ca Mirela, in care te intreba cand va vedeti?
El-Dar cu ce drept imi umbli in telefon? Eu asa iti fac tie?
Ana-N-ai decat. Dar tu nu ai motive sa te indoiesti de mine.
El-N-am pe dracu! Stai toata ziua inconjurata de barbati si cica nu am.
Ana-Nici sa nu indraznesti sa te legi de mine. Intotdeauna ti-am fost fiodela. Niciodata nu ti-am dat motive sa ma banuiesti de nimic.
El-De parca nu vad cum te privesc toti. Se vede de la o posta ca saliveaza dupa tine.
Ana-Si ce ai vrea sa fac? Sa-mi dau demisia? Numai pentru ca tie nu-ti convine cu cine lucrez?
El-Poate ar fii mai bine.
Ana-Du-te dracului!
[Ea se aseaza pufnind pe un fotoliu. El isi stinge tigara si se aseaza langa ea, pe maner.]
El-Cand am ajuns in halul asta? A fost o vreme cand eram fericiti, nu?
Ana-Nu stiu. Poate ambii am fost de vina, poate nu am incercat destul...
El-Haide sa o luam de la capat. Sa incepem din nou sa ne iubim, la fel cum era in prima zi, cand ne-am cunoscut. Iti mai aduci aminte?
Ana-Cum as putea sa uit? Stateam intr-o statie de autobuz si eram uda fleasca. Atunci am vazut cum o masina opreste in fata mea. Mi-ai deschis portiera...
El-Mi-aduc aminte ca te-am speriat. Ai facut doi pasi in spate.(rade)
Ana-Pai cum sa nu ma sperii? Era 11 noaptea si un tip vroia sa ma urc la el in masina.
El-Ploua teribil. Dar nu puteam sa plec de acolo. A fost de ajuns sa te vad o clipa si am stiut ca m-ai vrajit.
Ana-Nici nu te vazusem pana n-ai coborat din masina.
El-Asa e. Erai prea ocupata sa vorbesti la mobil. Iar cand ai terminat, nu m-am putut abtine sa nu intr-n vorba cu tine.
Ana-Eram plouata ca un caine.
El-Erai superba. Inca mai esti. Cred ca erau 10 grade afara, pentru ca tremurai ingrozitor de tare. Aveai pe tine o camasuta transparenta, peste un maieut negru.
Ana-Cand ai avut timp sa observi cu ce eram imbracata? Si de unde stii ca vorbisem la mobil? Incercam sa gasesc un taxi.
El-Cand te-am vazut, eram la stop. Am tras masina pe dreapta si cred ca te-am privit un sfert de ora pana sa-mi fac curaj sa vin la tine.
Ana-Aia a fost o noapte frumoasa...
El-Si au urmat multe altele, nu?
Ana-Nu stiu cum am ajuns asa...
El-Nicu eu nu mai stiu...
Ana-Trebuie sa plec, acum.
[El o strange in brate.]
El-Nu pleca...
[Ana se ridica in picioare si isi pune pardesiul.]
Ana-A fost frumos cat a durat...
El-Ce se spune in asemenea momente?
Ana-Cred ca nu mai e nimic de zis.
[Ana iese din scena, in timp ce el isi aprinde o tigara si se aseaza in fund, sprijinit de pat.]

Oana Zubcu

Jul 26 2008 08:38 pm
Frunza


Septembrie.
Vântul adie.
De pe un ram,
Se desprinde o frunză.
Curioasă,
o privesc.
Un timp,
lucioasa şi rotunda
frunză de păr
coboară
printre colegele   ei stabile.
Pe unele,
doar le mângâie.
Lângă altele,
zăboveşte mai mult.
Parcă le-ar povesti
ceva
din zbuciumata ei viaţă.
După ce s-a legănat
şi şi-a luat rămas bun
de la celelalte frunze,
ea se lasă purtată
de vântul
care o aşează lângă
prietenele ei
pensionare.


Maria Tirenescu

Jul 26 2008 08:36 pm
Autoportret


Sunt un cristal.
Am numeroase muchii
şi vârfuri.
Zgârii şi înţep
tot ce îmi stă în cale.


Dar, cine are răbdare
găseşte, cu siguranţă,
faţa transparentă
prin care se vede
inima ce refuză
să îmbătrânească.

Maria Tirenescu

Jul 26 2008 08:35 pm
Albastru
                                                       
Am deschis ochii.                            
Eram sub un copac
cu coaja albastră
şi frunze albastre.
Eram la marginea pădurii
cu copaci albaştri.

Plantele din jurul meu
aveau frunze albastre
şi flori albastre.
Pe o creangă,
cânta măiastra,
pasărea albastră.

De atâta albastru,
mi se părea
că mă voi albăstri.
De teamă,
am închis ochii.
Şi m-am trezit.

Maria Tirenescu

Jul 24 2008 10:39 pm
Cum l-am descoperit pe poet


În timpul examenului de admitere la facultate, m-a găzduit un unchi, văr cu bunica mea dinspre tată. Venea rar pe la noi, dar mi-a oferit posibilitatea să-mi petrec o săptămână cu Diana, fiica lui cu doi ani mai mică decât mine.

În ziua în care am susţinut proba scrisă la analiză matematică, bucuroasă că am făcut o lucrare foarte bună, m-am grăbit să-i dau vestea unchiului meu. L-am găsit singur în cameră. Aranja nişte hârtii. Am tras cu ochiul. Pe foi erau poezii.

Eram surprinsă. Ştiam că unchiul meu, înainte de a se pensiona, fusese inginer.

Observându-mi nedumerirea, m-a întrebat dacă citesc poezii. I-am răspuns că, atunci când am timp, când vreau să mă odihnesc, citesc.

Mi-a întins câteva foi. M-am aşezat şi am citit. Apoi, am luat altele, şi altele…

Unchiul Dimitrie m-a   întrebat care poezie care îmi place cel mai mult. Răspunsul a fost prompt: Brazii. Şi am citat:

„Iar când vine toamna peste măguri,
Arborii de frunze să-i despoaie,
Numai brazii fremătând prin neguri,
Nu-şi apleacă fruntea, nu se-ndoaie.”

Am petrecut mai bine de o oră citind şi comentând. Am aflat atunci că unchiul meu alegea poezii pentru volumul care urma să apară, în scurt timp, la Editura Dacia. Mi-a mai spus că este membru al Uniunii Scriitorilor.

Mi se părea că descopăr un alt om. Unchiul Dimitrie avea în ochi o lumină pe care atunci o descopeream. Vocea lui blândă şi domoală, puţin răguşită, mă încânta când îmi povestea despre Săcel, comuna noastră natală.

Volumul a apărut în 1973, când eu nu mai eram în Cluj. Dar şi acum, când îmi este dor de Săcel, iau cartea unchiului meu şi citesc.

Maria Tirenescu

Jul 24 2008 09:56 pm
Dondonel

Într-o dimineaţă, bunica intră în camera în care dormeam şi ne „porunceşte”:

- Deşteptarea! Mergem în vizită la tanti Iulia.

Ne trezim, ne frecăm somnoroase la ochi. Apoi, ne ridicăm fără să comentăm şi mergem în curte, la cişmea, să ne spălăm. Găsim pe masă ceaiul, brânza telemea şi pâine proaspătă.

- Mai repede, somnoroaselor! Nu prindem nici cursa de 10.

„De n-am prinde-o…”, îmi spuneam în gând. Nu-mi plăcea să merg cu autobuzul, mai ales dimineaţa. Dar, ca orice nepoată cuminte, n-am comentat.
Ne-am îmbrăcat cum ne-a sfătuit mama şi, cu inima strânsă, am plecat la autobuz.

În zilele noroase, autobuzele circulau pline. Turiştii, sezoniştii - cum le spuneau localnicii, nu mergeau la plajă. Vizitau litoralul.

Drumul a durat aproape o oră. Numai noi ştiam cât de rău ne era! Dar am fost cuminţi. Tata ne spunea să cântăm, că ne vom simţi mai bine. Şi aşa am făcut. Dar cântam încetişor.
Cine se bucura mai tare când am coborât din autobusul ticsit? Am luat-o la goană. Voiam să recuperăm timpul pierdut. Bunica ne striga, noi ne prefăceam că nu o auzim. După ce am dat câteva ture unui rond de flori, am revenit cuminţi lângă ea.

- De aici, mergem pe jos!, spun, pe un ton plângăreţ.   E mai bine decât în autobuz.

Am mers pe jos. Nu ne-am plâns că e departe. Şi de la vechea gară a Constanţei până în centru era ceva drum…

Am ajuns la o poarta de lemn pe care scria CÂINE RĂU. M-au trecut fiorii. Mama ne-a liniştit.

- E bine să ştie lumea că aici e un câine. Altfel, intră oricine.

Bunica a apăsat butonul soneriei. Un lătrat scurt a anunţat intenţia noastră. Auzim:

- Imediat, imediat!

Tanti Iulia ne deschide poarta. Un cocker se strecoară printre noi. Noi ne retragem cu teamă, dar tanti Iulia ne spune: „Dondonel cunoaşte oamenii”.

Asistăm apoi la bucuria revederii. Pupături, laude: „Ce frumoasă te-ai făcut, Marioaro! Sunt fetele tale?Ce drăguţe sunt! Tu ce mai faci, Alexandrino? Ce face Costică?...” Aşteptăm în linişte, nu fără a ne trimite priviri pline de subînţelesuri. Era mai interesant căţelul. Încă nu aveam curaj să ne apropiem de el.

Am primit aprobarea să ne jucăm cu pistruiatul Dondonel şi doamnele au intrat in casă. Nu se văzuseră de mult.

Am descoperit o casă ciudată. Camerele erau aşezate ca vagoanele unui tren. Se trecea din una în cealaltă. La stradă, bucătăria. Camera din mijloc avea trei uşi. Una dădea spre curte. Acolo, pe prag ne-am aşezat şi-l mângâiam pe Dondonel. Tanti Iulia ne asigurase că are un căţel curat, fără purici. Vorbeam cu el, când, de la balconul blocului construit pe fosta grădină a rudelor noastre, nişte copii îl strigau pe cockerul bătrân care, de lene şi de cald, se lungise lângă treaptă.

Dondonel sări în picioare, uitând de noi, şi se repezi la gard. Apucă grăbit biscuiţii aruncaţi de copii. Apoi, luă o bomboană. Ne uitam una la cealaltă şi râdeam. Nu mai văzuserăm câini care să mănânce bomboane.
Dacă am văzut că Dondonel nu ne dă atenţie, am intrat în casă. Tanti Iulia ne-a servit cu şerbet şi apă rece. Doamnele beau cafele. Era obiceiul casei.

Am mulţumit şi am ieşit să vedem ce mai face câinele. Moţăia pe treaptă. Am început să râdem: „Câine rău. Mănâncă bomboane”.

După un timp, suntem chemate.

Pupături, promisiuni… Şi plecăm vesele.

Maria Tirenescu

Jul 23 2008 11:47 pm
omul de tinichea

omul de tinichea a văzut un picior gol atingând cu vârful degetelor apa
s-a îndrăgostit pe loc
omul de tinichea a privit-o lung,
i-a privit piciorul
şi, pentru că nu-i cunoştea limba,
a clipit
i-a căutat ochii şi s-a adâncit pierdut în privirea ei.

într-o zi, vraja s-a rupt.
omul de tinichea se gândea iar la plimbările sale.
a plecat călcând iarba în calea-i,
lăsând urme adânci.

fata, al cărei picior atingea cu vârful degetelor apa
îl urmărea îndurerată.
se-ndepărtase, nu-l mai putea vedea.
a început să se spele
tristă, nu mai simţea atingerile reci ale apei,
se uita în jur şi se uita în ea.
nu era nimeni, nimeni în jur şi prea puţin după.
singurătatea, singurătatea venise.

oanukar

Jul 23 2008 07:49 pm
COSMOS IN ALB

Cu paşii grei de strămutare
Alerg să mă ascund în lacrimi
Când viaţa-mi ţipă cu-a ei stare
Nemaiputând zâmbi de patimi…

Şi-mi plânge zarea, pasu-mi plânge,
Răsun-a dor de crud, visare,
Cuvântul peste gând îmi curge
Şi clipa-n tălpi zace-a uitare.

La umbra unui alt decor
Mi-am aşezat mâhnită visul;
Cu norii grei fără de dor
Îmi construiesc azi Paradisul.


Călătorind pe-o stea fugară
Cu noaptea rece mă-ncălzesc,
Cu vocea stinsă, milenară,
Doar cântecul îl mai şoptesc.

Şi cresc lumină printre rânduri
Cu albul din hârtii valsând
Îmi lacrimă timide gânduri
Când visele-mi tresar visând.

Şi-adorm, parcă uitând lumina
De unde vine, unde pleacă;
Îmi răsucesc în pumni iar vina:
Uitată-n ger, sămânţă seacă.


LUMINITA SCOTNOTIS



Chintesenţa existenţei


Spre uimirea peretelui
Culorile pictau o icoană
Cât întinderea gândului.
Adunate in taină
Prvirile asistau la diversitate:
O naştere infimă
Patronată de mii de culori.

La moarte, în ceas de rugă,
Refluxul peretelui
Reflecta meteahna culorii
Răsturnată-n adânc.
Lumânări
Sub tirania beznei
Evocau   culmea intinderii.
Iar zeii,
Împleteau   un cordon
Eternului „zet”.


LUMINITA SCOTNOTIS




Steaua polară

Ceva începe, uite!
Prezentul ne trece prin faţă.
Urmează un început,   o punte
Început   în suprafaţă de viaţă.

De ce acum dă crezare
Când umbra rătăceşte   lumina?
Ca-ntr-o perpetuă aşteptare
Blestemul ciudat este vina?

Ceva începe, uite!
Depinde numai de forma primită
Voi învăţa să fac nevrute,
Ori am să fur steaua păzită.


LUMINITA SCOTNOTIS



După chipul şi asemanarea Mea

Ochi, picioare, mâini...
Daruri pentru ispite.
Chibzuit rostul lor!
Unui gând, un gest i se cuvine.

Sărac, omul??
Săraci cu duhul limbi-n mână,
Săraci cu anii, milostivi.
Şi o frunză-şi cunoaşte sămânţa!

Daruri rupte din vitrina templului veşnic
Ispitesc păsările şi crucile din piatră grăitoare.
Cioburi din oglinda de dincolo
Dezlănţuiesc furtuni ce aprind curcubee;
Drumuri paralele,
Visul frământărilor abisale.


LUMINITA SCOTNOTIS



Moartea unui poet


Să trec prin mine mai întâi?!
Dar drumul e surpat;
Aud Ecoul clopotelor:
Îmi plâng plecarea...

Primul indicator,
Călcâi de litere preconcepute;
Pasul racului,
În ritmul drumului meu.

Indicatorul doi,
Paznic la graniţa viermilor;
Iar Sângele urcă trepte rupestre:
Ard ca o torţă spre varful creionului.

Încă respir într-un anonim encefal,
Un vierme în miezul lui ADAM.


LUMINITA SCOTNOTIS




ZENIT

Merg pe un drum aprins…
Ard flăcările speranţei.
Îmi iau foc visele,
Aud tălpile-mi arse;
Trosnesc durerile-n oase.

Răni adânci se deschid…
Mă stoarce   trăirea gândurilor
de nectarul secundelor.
Nepăsătoare adoarme privirea.
In gol de prezent desluşesc împlinirea.

Aripile timpului crud…
Un zbor ostenit spre soarele iubirii.
A simţirilor cioburi vibrează în sânge,
Stingând lumina atingerii mele.


LUMINITA SCOTNOTIS




CLEPSIDRĂ

Destine uitate în zări,
Conştient depărtate...
Peste ele trec veacuri
Şi ploua a-ntristări
Când soarele arde
Pe feţe-ncreţite de timp.

Şi roua din flori în ochi se ascunde...
Târzii dimineţi se reflectă
În pleoapele verzi de amiezile ude:
Amurgul iubirii zâmbeşte.

Risipitul nisip al speranţei
Ponosit, şi tandru pluteşte, de ieri,
Iar mila durerii strapunge fiinţa din mine...

Muribundă de-acum,
Dimineţi nu există
Căci nopţi nu mai sunt
Şi vise nicicând nu mai vin.


LUMINITA SCOTNOTIS




RĂDĂCINA SĂRĂCIEI

În lumea depărtărilor mele
Plâng iluzii pustii,
Ţipând spre-a stelelor lună:
De răsărit apucată,
Îngenunchiat-am trimis-o
În purgatoriul fantasmelor vii.

Tăcerile-ngână „himerele mor!”...
Tăcute se pierd odată cu mine.
Erupţii de vrere,
Şi ziduri cernite de timp...
Splendidă culme sublimă!


LUMINITA SCOTNOTIS





TREZIRE

O viaţă lipsită de lume,
O lume lipsită de stare...
Şi timpu-n frăţie cu piatra va curge
Prin lacrimi nisip de secunde:
Iluzoriu adoarme lumina
Odata cu ochii ei tristi.

Iar nopţile nu-şi mai zăresc
Scânteia ce învinsă,
îndărăt s-a retras;
Şi ochiul ciudat,
Îşi varsă amarul
Pe-un vis amânat.

Al mormintelor slove
Încinse pe focul divin.
Un zbor al flăcării veşnice:
Un zeu ce veghează
Aripa virtuţii supreme.


LUMINITA SCOTNOTIS





Crimă cu premeditare

Lacrimă-n umbră,
sărut de cristal
pe carnea buzelor reci.
Nuanţe de gri,
lovesc amintirea
în sfera sufletelor seci.

Cuvânt anonim
de gândire ucis,
vertebră de şarpe.
Limbă ascuţită…
Iar ciobul de sticlă
în sânge pătrunde.


LUMINITA SCOTNOTIS




Un strop de trecut

Dinţi de iubire
rod buze de ceară,
prelinse în veacuri.

Amar gust de vis,
plăcută simţire
cu miezul scobit.

Furioasă tăcere!
Copacul uitării,
cu ramuri pustii
şi frunze plutinde
în lacrimi…

Atingere arsă
în jarul speranţei
mi-acoperă pasul
muşcat de cuvânt.

Un gram de sărut
în visul avut
şi clipa din mine,
retrage tăcut
privirea spre tine.

Mă scurg în trecut,
univers abătut
din marea sosire.


LUMINITA SCOTNOTIS

Jul 23 2008 04:40 pm
[…] copci de sfoară zgrunţuroasă

Cea care nu aşteaptă… fuge. Şi întreab’o de ce anume se ascunde, de ce vrea să scape… ce vrea să lase în urmă, să uite… Poate ţie îţi răspunde. Pe cine îşi doreşte să uite?
Din când în când are ochii trişti şi obrajii voalaţi şi palizi. Nu răspunde la imagini, la sunete. Probabil că tristeţea a redus’o la câteva straturi de lacrimi, pe care a renunţat să le mai verse din clipa în care s’a înecat în bălţile lăsate în urmă. Acum, păşeşte în zbucium tărăgănat, întorcând alene privirea spre asfaltul botezat sub tălpi, în numele depărtării.
A obosit să aştepte. E străvezie – s’a şters pe sine însăşi cu boarea vântului ce i’a pus cerul în mişcare de dimineaţă. Şi, totodată, e sfâşietor de frumoasă; o frumuseţe crudă şi împăienjenită de un haos recent potolit.
A traversat parcă pe acordurile unei viori, pe care îţi aminteşti că le’ai ascultat la megafon. Şi, zgâriindu’ţi sinele, ca acul un vinil, te gândeşti că cineva a urzit’o, asemeni unei icoane menite să mântuiască greşeli nerecunoscute, mândrii, gânduri bolnave şi carne decăzută.
Fuge… de parcă ar fugi de restul lumii, pentru tine. Nu îţi simţi umerii mai uşori de când ţi’a umplut sufletul cu imaginea sa pe cale de uitare? Nu îţi vezi faţa mai luminată de când ai văzut’o pe a ei stinsă? Şi nu îţi sunt paşii mai uşori de când ai ei au chinuit asfaltul pe lângă tine?
I’ai adorat prezenţa… Şi pentru cât timp? La cât ai renunţat ca să ţi’o apropii prin depărtarea tuturor tăcerilor din lume? Şi la câte cuvinte ai renunţat, ca ea să fie paşnică în legea mersului agale?
S’a întors. Oprită din drum, priveşte cu amar la clădirea din care şi’ar fi dorit să iasă. Clipeşte… şi îşi opreşte pleoapele pe pleoape, odihnindu’se de vederea unei întâmplări, ce nu îi mai e posibilă. Şi tocmai că fuge. Încet, dar sigur. Cu ochii spre o fereastră, pe care şi’o înalţă tot mai sus, până va fi să nu o mai vadă. Ar vrea să orbească, să i se înţepe ochii între copci de sfoară zgrunţuroasă, care să îi altereze retina şi genele şi să nu mai simtă durere… să nu mai simtă lacrimă. Probabil că pentru tine clădirea e o rutină, iar fereastra, cea mai apropiată sticlă spre atingere, dar ei îi pare o amintire al cărei şantier s’a ruinat.
Nu o privi! Nu’ţi îngădui răgazul să o suferi mai mult decât ţi’a fost dat. Şi uită că e o oarecare făptură, ce poate că te’a adormit mângâindu’ţi părul şi tâmplele, care ţi’a dădăcit degetele în semn de simpatie. Nu îţi forţa mila – nu o jigni în asemenea hal! Nu (ţi’)a greşit, dar e dispusă să îşi asume vina… o vină independentă de palmele tale, de căldura lor, de energia lor.
Nu mai poartă cercei, dar părul îi ascunde oricum urechile. Până şi auzul ar vrea să şi’l înfunde… ar fi vocile de care vrea să scape… Dar toate vocile din lume sunt moarte, convergente întrun hibrid compact, mecanic; doar a ta mai răzbate prin frânturi, zgâriind’o… asemeni acul un vinil… Şi probabil că se plafonează în toate defectele din lume… dar uiţi că e un portret memorabil, desenat pe pânza improprie a unei bucăţi de hârtie… cu nuanţele pe care chiar tu i le’ai brevetat ca opere de artă.
Vrea să nu se mai întoarcă. E umilă… umilită. Şi o laşi să plece, fără să îi spui nici măcar de ce să se ascundă, să scape, să lase în urmă, să uite…
Nu ai botezat’o, în ciuda firescului… nici nu vei mai putea de acum. Pântecele său va rămâne fără părinte şi fără pace. A renunţat la speranţa că întro zi ar mai putea să asceadă la o individualitate. Fiindcă nu a fost. Iar acum… nu mai este.
Au rămas în urma ei două pietre: una pe o masă, una sub o pernă; şi trei brăţări: una pierdută, doua nepurtate.
Dacă a iubit vreodată? Nu a simţit decât farsa unui început de toamnă… Priveşte cum frunzele îi piaptănă părul în culori veştede, ofilind’o în numele acestei iubiri stinse, neîmpăcate, alterate… mincinoase…
Şi cum fără noimă aştepţi (căci nu ai unde fugi), citeşte frânturile din care s’au scris cuvintele unor hârtii, zgâriate în semn de întrebare. Nu gândi. Şi nu răspunde. Presimte doar răceala şi urmele de ploaie de pe geamul ferestrei, pe care ea o înalţă cu privirea înapoi, sperând să te mai vadă odată, iar, cu vederea, să te uite.
De ce fuge?? De ce a renunţat să mai aştepte?? Pentru că împreună aţi aşteptat de prea mult timp.
Fireşte că nu îţi pasă. Fireşte că nu simţi agonia, frustrarea… dar strângi în palmă una din cele două pietre, iar încheieturile îţi ard praful depus pe veşnic nepurtatele brăţări. Până şi păpuşile cântă, iar tu…
De fapt e vorba de ea… de abia acum e vorba de ea… şi de vârsta pe care şi’o ascunde zadarnic în pungile de cearcăne, de buzele ei uscate de atâtea şi atâtea propoziţii nerostite, de obrajii pătaţi de orgoliu subminat.
I s’au îndoit vertebrele, iar capul îi odihneşte partea dreaptă.
Probabil că nici mintea ei nu mai plânge. Probabil (ca toate evenimentele din lume) o înţeapă tălpile, i s’au umflat gleznele şi umerii. Nu. E doar bolnavă… de ceva ce doctorii au uitat să îşi amintească.
Şi fuge, plimbând dungile pietonale, să scape şi de tranchilizante si de tine (oricare ţi’ar fi numele şi evidenţa)… până va fi în stare să îşi desudeze pleoapele şi să privească din nou înainte.
Peste drum de tine, pe lângă tine, o fată a trecut. E cea ce nu aşteaptă – fuge…
[…]

VERONICA PLĂCINTESCU

Jul 23 2008 11:36 am
DISEMINARE

priveam în oglinda pânzei freatice
stropii de sânge - câţiva maci rubinii
pulsând către retină - împrăştiaţi
în cercuri concentrice, sparte de cuţitul
ţipătului femeii între viaţă şi moarte,
sămânţa de doliu a memoriei lichide.
cineva a ucis, se temea înfricoşatul,
a născut o gravidă, credea nevinovatul.
angoasa singurătăţii cutremura fiorii
şi chirurgul turist care-şi tăia conserva
s-a rănit la deget în tabla capacului:
arătătorul mânjit roşu a atins butonul
mobilului cu filmul martor audio-video
la operaţia pe inimă a maicii stareţe,
cea care a plătit să se sape fântâna.
puţul ei a primit briceagu-nsângerat
scăpat de păcătosul vraci prizonier
al chiliei prea strâmte pentru doi,
dar vremelnic înaltă până la ceruri
unde juna călugăriţa îl iubea tainic
zgâlţâind cu grea patimă mărul raiului,
văduvindu-l cu anii de poame şi frunze.
culesul din roadele vorbelor atinge cordul
cu bisturiul magic al operaţiei simbolice
brusc, aşa cum toiagul lui Moise a tăiat
udul Mării Roşii până la fundul uscat -
paradox oglindit şi-nghiţit mereu de ape...

20 IUILE 2008, Deva
Ioan Crişan

Jul 22 2008 08:42 am
Sub soarele albastru

Nu puteam. Din cauza gardului. A grilajului. Trecuse mult timp de când plecasem. N-am uitat niciodată soarele de aici. Nici umbra de sub nucii bunicii. Cum stăteam rezemat de gardul acela de închisoare, îi puteam vedea. Parcă auzeam cum cădea câte o nucă bine coaptă, urmărită de cioara hoaţă, care fugea când mă vedea. Apoi se rostogolea pe panta lină până la un fir de iarbă mai rezistent. Şi iar venea cioara. De-aia am şi plecat. Din cauza ciorii. Dar nu ştiu cât de bine am făcut.
Priveam înciudat peisajul acela minunat, cu arcuirile calde ale memoriei.
- Ce vezi cu ochii e una, ce vezi cu inima e altceva! Prea le vezi cu inima, dragă…
Cine spusese asta? Nu vedeam pe nimeni pe-aproape. Şi apoi, tonul acesta familiar mă enerva.
- Da’ cine mai eşti şi tu? m-am auzit întrebând. Arată-te!
- N-ar trebui, îmi răspunse glasul. Pe aici ne camuflăm care cum putem. N-am putut fugi, ca tine.
Chiar mă scotea din sărite. Aş fi spus eu câteva, dacă aş fi ştiut cui. “N-am fugit. Am plecat ca să mă întorc. Acum m-am întors…” m-am gândit.
- Da, acum te-ai întors, da’ tot că ai fugit se cheamă. Eu nu pot, că dac-aş putea… Stau înfiptă pe maldărul ăsta de gunoi, cu închisoarea împrejur. Asta e…
Abia acum începeam să pricep, dar nu-mi venea a crede. Adică vorbeam cu o sperietoare? Numai prin poveştile cu vrăjitoarea cea rea, citite sub nuci in copilărie, mai era o sperietoare de-asta vorbitoare. Şi asta de aici mai ghicea şi gândurile.
- Păi dacă gândeşti cu inima… Gândeşte şi tu cu ochii, că gata, s-au dus puterile mele.
Am luat de jos un băţ şi eram gata să-l arunc spre ea, dar mi-a strigat:
- Nu arunca. Nu vezi că n-am cum să mă mişc? Mai bine ai arunca în ciorile astea.
Nu vedeam decât una, dădea târcoale pe undeva pe sus şi cârâia. Semăna tare de tot cu aia de mă făcuse să plec. N-aş fi ajuns-o dacă aruncam spre ea.
- Nici n-ai avea cum, cu gardul asta. Ce, nu vezi? A, uitasem că tu priveşti cu inima.
- Da’ cu gardul ce-i? Că nu era când am plecat.
- Cum nu era? Îţi aminteşti că făcuse cineva o stavilă pentru nucile care cădeau? Se rostogoleau până acolo şi gata. Până să vină omul să le ia, veneau ciorile. Apoi altcineva s-a gândit că ar fi bine dacă ar face din stavila asta o prinzătoare de ciori… O capcană. Şi s-au prins câteva. S-au zbătut, s-au tot zbătut, iar capcana s-a tot lărgit. A cuprins nucii, apoi câmpul tot, dealurile, văile, gările şi trotuarele, tot, tot… Cerul de sus şi ochii oamenilor. Sperietoarele s-au speriat şi ele. Eu eram mai la margine, aşa că m-au descoperit recent. Acum totul e o închisoare de ciori. Mai departe, s-ar duce ele, dar e altă ţară. Una cu multe sperietori. Nu le-ai văzut, că tu nu vezi cu ochii. Aşa cum nu vezi ciorile de aici. Da-ţi spun eu, deasupra mea e un acoperiş de ciori. Un cer de ciori. Şi mai e ceva ce nu ştii… Soarele este albastru. Din cauza lor, desigur. Fiindcă nu mai putem vedea decât prin ochii lor. Iar ciorile văd soarele albastru. Albastru de tot. Şi cerul e negru. Ferice de tine, că vezi cu inima. Mai erau şi pe-aici din ăştia ca tine, dar… Şi dădu tristă din pălăria ei găurită.
Măi, ce sperietoare vorbăreaţă. Dar ceva, ceva, auzisem şi eu, chiar dacă fusesem plecat. Mai mult de-aia am vrut să mă întorc.
- Şi cum, soarele e albastru? Că eu îl văd… adică nu-l văd, că străluceşte. Dar îl simt, mă încălzeşte şi mă luminează. Soarele e soarele…
- Nu, aici soarele e albastru şi nu străluceşte. Nucii s-au uscat… Nu mai dau nuci. O cioară nebună a spus că soarele e o nucă mai mare şi ciorile au vrut să-l ciugulească. Câteva s-au ars, iar soarele a aruncat o volieră deasupra ţării. Ca să nu mai încerce… Aşa că nu se mai poate nici ieşi, nici intra… E o adevărată închisoare. Ce-i aici, e aici, ce-i afară, e afară. N-ai cum să intri.
Avea dreptate. Chiar dacă vedeam cu inima, ceva mă ţinea pe loc. Nu era vorba de gardul pe care îmi rezemasem coatele. Era ceva mai mult, era ca un zid. Nu mă încânta ideea soarelui albastru.
- Şi ce mănâncă ciorile acum? am întrebat-o.
- Când n-au mai fost nuci, au încercat să mănânce soarele. Ţi-am spus… Apoi au luat tot ce era rotund. Acum mănâncă ochii oamenilor. În curând se vor mânca unele pe altele. Deja s-au semnalat cazuri. La sperietori vor ajunge abia la urmă. Da’ frică de ele nu le mai e.
Îmi venea să plâng. Tare îmi era dor de nucii mei… De umbra lor…
- Eh… spuse sperietoarea. Apune el şi soarele albastru…

ionatan

Jul 22 2008 08:41 am
Farul

- Măi, parcă n-ai şti ce e ăla un far! De se orientează vapoarele pe mare. Ce, n-ai mai văzut? O chestie cu un far înăuntru. Cu un bec mare. Iar marinarii stau cu ochii pe el, mai dihai decât pe nevestele lor.
Acum râdea de i se lăţeau toţi dinţii. Şi aşa avea gura mare, mai şi râdea… Dar îmi intrase în cap să văd farul pe dinăuntru. Ştiam eu din cărţi ce e un far, dar nu mă suisem niciodată în vreunul.
- Are şi paznic? l-am întrebat.
- Păi cum … Nea Fanfar, noi aşa-l strigăm pe-aici. Iubeşte farul ăsta ca ochii lui din cap. Nu ştiu dacă te-o primi, să nu-i iei văpseaua. Lu’ far, nu lu’ Fanfar…
Şi râse iar.
Pe cât de nefirească mi se înfăţişa vorbirea lui alandala, pe atât de antipatic îmi era individul. Pur şi simplu mă interzicea. Îmi dădeam seama că orice încercare de a-i corecta limbajul şi apucăturile erau sortite eşecului. Parcă profana ceva. Tare-aş fi vrut să fie altfel… „Antipatic… din iubire?” m-am întrebat. „Dar el aşa se simte bine…”
Forfota apropiată a mării mă încălzea. Am dat cu piciorul unei scoici şi m-am îndreptat spre far.
- Vin şi eu! a strigat. Aşteaptă-mă!
Nu m-am oprit. Nu prea-mi convenea… Nici acolo n-o să scap de el. Farul se vedea destul de mic, ca să ajung până se va însera bine. Fiindcă atunci îl aprinde paznicul. Are ciudăţenia ei o seară pe plajă. Poate nu chiar cu un astfel de om lângă tine, dar are. Aerul e drept ca un stâlp şi caracatiţe de lumină se caţără pe el până-n vârf, apoi dispar. Ce frumos trebuie să fie cu farul aprins… Romantic… Îmi veni să râd.

***
Curând, satul de pescari de unde plecasem dispăru după o dună de nisip, apoi duna dispăru şi ea. Chelu era lângă mine şi respira tare. Nădragii scurţi îi dezgolea ciolanele slabe şi arse de soare. Nu mai spunea nimic, mergea şi răsufla. În urmă nisipul se albea. Lângă far era un om. Scotea ceva dintr-o dărăpănătură de magazie. Prima impresie nu era chiar cea aşteptată. Dar nu cred în prima impresie. Avea vreo cincizeci de ani. Privi spre noi, apoi îşi văzu de treabă. Ne ochise imediat, ştia cu cine are de-a face. L-am urmărit minute bune. Parcă oficia un ritual, aşa lucra. Scotea pe rând obiect după obiect, apoi îl punea la loc, sau îl aşeza deoparte. Când a terminat, ne-a spus doar „Haideţi!”. L-am urmat. Mi se părea nepotrivit să încerc să-l ajut să care obiectele. Cred că nu ar fi acceptat. Pe scara îngustă, în spirală, scârţâitoare şi întunecată inima bătea ca valurile în zidul farului. E seară de tot, cred că mă voi culca târziu. Dar voi avea la ce să mă gândesc.
- Aici staţi acolo.
Ne-a arătat o laviţă îngustă la perete. Tovarăşul meu se aşezase deja. Se vedea tot, când a aprins lumina. Afară s-a făcut noapte deodată. În mijloc era un bec mare. Apoi a început să se învârtească oglinda. Trimitea raze în toate părţile.
- Oglinda preia lumina de la sursă, o multiplică şi o trimite pe mare. Ea e farul. Nu are nici o pată, nici o zgârietură. E perfectă. Se vede de peste tot. Ce-mi mai mulţumesc marinarii… Ei ar trebui să-i mulţumească… Oglinzii!
Se simţea pasiunea din vocea lui. Si se mişca mereu ca într-un ritual.
- Să vă arăt ceva. Acolo e marea.
M-am apropiat de geamul pe care se uita el. Pe faţă i se vedea ca un joc de lumini… Ca un spectacol de lumini. Toată marea de vedea luminată ca de oştiri de licurici. Şi se reflecta pe faţa lui.
- Ooo!
N-am putut spune altceva. Jucau luminile pe mare ca nisipul zvârcolit de vânt. Ghiceam că erau vapoare, îmi imaginam corăbii… Într-un iureş luminos. Se reflecta totul pe faţa lui des, des şi curgător, ca şi cum ar fi plâns. Oare ştia? Nu părea să ştie.
- Toate bărcile alea au oglinzi. Se reflectă unele pe altele… Adică reflecta lumina farului… Iau din ea şi dau mai departe. Poate că nu sunt atât de multe şi nu-s deloc luminoase. Unele arată chiar rău… Dar au oglinzi.
- Ca alea cu pânze? a întrebat Chelu.
Da… Oglinzile sunt pânzele lor.
- Ambarcaţiuni cu tracţiune fotonică… am îndrăznit eu. Extraordinar!
- Dar de oameni cu tracţiune fotonică ai auzit? m-a întrebat Fanfar.
M-am uitat la faţa lui.
- Da! Cred că le trebuie farul acesta.
Aveam la ce să mă gândesc la noapte. Pe Chelu l-am luat de braţ, că nu mai vedeam treptele scării. Mă ţinea bine, să nu cad. Era tot el, Chelu. Mâna lui era caldă. Afară se făcuse răcoare. Ce de vapoare! Auzi! Oameni cu tracţiune fotonică!
- Ai transpirat, zise Chelu, îţi luceşte faţa.
M-am întors spre el. Îmi era drag să-l privesc.
- Şi ţie.
- Auzi, oameni cu tracţiune fotonică!

ionatan

Jul 22 2008 08:40 am
Priveam vitrinele bine garnisite şi aşteptam să se însereze. L-am zărit de cum a apărut din dreptul uşii din stânga a catedralei. Nu că n-ar fi fost lume pe stradă, era încă lumină, iar fanfara militară nu-şi terminase repertoriul în parcul din apropiere. Bineînţeles că nu din cauza ei cădeau frunzele.
L-am zărit pur şi simplu.
Priveam vitrinele căutând un ceas. Voiam unul mare, pentru timpul liber. Unul cu multe minute. Cel vechi se stricase.
Până la el n-am ştiut că cineva poate zbura. În tot cazul, nu aşa, fără avion sau altceva. Îmi aduc aminte că am citit mai demult, când încă mergea ceasul cel vechi, că o femeie a început să zboare pe când îşi aduna rufele de pe culme, fiindcă bătea vântul. Aşa, ca o femeie cu pânze. Dar el nu avea nici un cearşaf sau altceva, sau paraşută, sau parapantă sau deltaplan şi apărea din dreptul uşii catedralei. Ţinea de mână un copil auriu. Nu ştiu cum poate fi un copil auriu, dar acesta era.
Ieşisem de la schimbul unu şi trebuia să-mi iau un ceas.
„Bună ziua…” am murmurat când au ajuns în dreptul meu. Abia acum am văzut că erau trei. Era şi aura. Ea mi-a răspuns prima. Era o aură, nu ştiu cum să vă spun… Simţeam că pot vorbi.
„Nu vă supăraţi, pe mine mă preocupă de multă vreme o problemă: n-am aer.” „Uite!” zise, întinzându-mi ceva. „Ce e asta?” „Aer!”
Fanfara întona acum „Agonia” nu ştiu cui. Dar nu din cauza ei cădeau frunzele. „Vă mulţumesc. Ce-o să se bucure nevastă-mea!” Era aer curat, de tras pe nări. „Cu ăsta nu te îneci”, mi-am zis.
„Şi… încotro…?” am dat să întreb. „Vino şi vezi!” M-am uitat la ceasurile înşirate în vitrină. Fiecare arăta altceva. „Nu se poate mai târziu?” „Ba da…” „Oh, ce om de treabă!”, mi-am zis.
Când s-a îndepărtat mi s-a făcut frig. Da frig, nu glumă! Dârdâiam şi îmi clănţăneau dinţii. Am intrat şi am zis: „Vrrreau un ceas.” Vânzătoarea se uită la mine speriată. Am ieşit şi m-am învârtit în loc. L-am văzut dând colţul în celălalt capăt al străzii. Apoi nu l-am mai văzut. Asta era! Am vrut să alerg, dar n-a fost nevoie. Eram la capătul străzii. El făcuse lumină în jurul lui şi aştepta. Era ca o piaţă mare şi luminoasă. „Uite, domnule, n-am ştiut că şi aici e o ceasornicărie!” Toate ceasurile arătau spre mijlocul pieţei. Adică spre el. „Ce e aici?” l-am întrebat.
„Este Duminică, nu vezi? Chiar nu vezi ceasurile?”

ionatan

Jul 20 2008 09:26 pm
Uitare
Stau. Aştept să-mi crească aripi. În pămînt sau în cer? În cer! Pământul e negru. Mai bine chinuit de vânt decât de întuneric.
Simt. Doar o privire, atât.
Şi eu o vâd, dar nu o pot pricepe.
E frig în parc.
Oricum, ea e fericită.
Azi nu îmi pasă de nimic. Iar.
Pentru că nimănui nu-i pasă.. De asta.
Primesc orice! Şi-l dăruiesc.
Şi mie mi-a daruit cineva. Dar am uitat.
Mereu uit.. Nu-mi amintesc de mine.
Sunt gol. În ochii mei sclipeşte întuneric.
Ca de obicei.. nu-i nimic.
Lumina mea mă aşteaptă
Ar fi frumos să mor acum:
Şi frumos, şi nevinovat..
Aş muri zâmbind
Fericit că pot simţi cu adevârat.
Trăiesc în vis. Ştiu sigur asta. Dar m-am obişnuit
Nu-mi pasă dacă uşa e deschisă. Oricum nu văd nimic, doar umbre.
Umbra sufletului meu hoinar

David

Jul 20 2008 09:25 pm
Nu am fost atentă pe unde m-au dus cărările vieţii şi acum m-am rătăcit.
Trebuia să am 4 ochi. Cu unul să dorm, cu unul să privesc în jurul meu, cu unul să privesc înăuntru-mi, iar cu cel din urmă să râd. Dar nu am. De asta m-am rătăcit...
Trebuia să am o mie de vieţi, pentru ca să mi se acorde mereu o a doua şansă. Aşa aş fi avut o speranţă că - măcar o jumătate de viaţă o vooi trăi în palma Ta. Dintr-atâtea vieţi, de pliciseală, poate, imi voi aminti scopurile pe care lu le-am atins în celelalte.
Trebuia să am întotdeauna un ecou care să mă urmărească, să mă pot sculta ce zic. Şi poate aşa aş fi reuşit, într-un sfîrşit, să redau realitatea mai bine ca el.
Trebuia să nu mă nască mama mea atât de devreme, poate aşa aş fi înţeles lumea mai bine. În două luni - mai ştii?? - li s-a spus celorlalţi vreun secret al vieţii pe care eu l-am ratat.
Trebuia ă mor de fiecare dată cînd am fost fericită, ca să pot da vina ce acel sentiment că m-a ucis. Şi, murind cu fericirea pe buze, aş fi avut impresia că moartea e doar continuarea ei în eternitate, ca un bis, strigat la nesfârşit de un cor.. Iar fiinţa mi-ar fi atât de dependentă de acea beatitudine, încât trezirea la viaţă n-ar fi decât un vis continuu.

David

Jul 20 2008 09:24 pm
Mă cufund în albastrul crud al mării şi caut..
cred că cineva a plans mai mult ca mine şi te-a creat..
o fiinţă divină cu lacrimi albastre şi dureri nebănuite
ce şi-a vărsat nemurirea într-un gol imens
pentru a umple formele frumoase ale sufletului meu.
ai plâns vreodată sub apă_
nu poţi, pentru că setea mării le spală pe toate
si-atunci te uneşti cu apa din care esti făcut..
şi dispari o secundă din lumea de carne,
dar te laşi izbit de valuri înapoi.
Mereu, clipa mea de eternitate a avut doar o secunda

David

Jul 20 2008 09:23 pm
Toamnă
Mi s-au uscat toţi copacii din oraş. Dar totuşi - până ieri - soarele îmi mai hranea speranţa că eu voi mai trăi puţin. Azi însă inevitabilul s-a produs: am fost ucis de prima picătură de ploaie ce mi-a gâdilat obrazul. Mi-a murit viaţa din piept, iar acum voi purta doliu până la primăvară. Ce deprimant e să plângi când ţi se oferă o minune!... Aşa fac eu: am plans de la prima picătură de ploaie şi-mi va luat trei zile să le plâng pe toate. Ar fi trebuit să le râd. Ar fi fost mai simplu. Uite, plâng de aproape o zi şi tot ce s-a ales de lacrimile mele e umeyeală - mi s-au format bălţi înăuntru. Şi e atât de întuneric şi rece în mine, încât nu cred că voi mai nimeri drumul spre casă. Ce trist!... Mâine, când vei deschide această pagină, voi i tot aici, înţepenit în băltoaca asta murdară.. cu o mie de gânduri.Asta dacă nu cumva va răsări soarele peste noapte să mi le usuce pe toate..

David

Jul 20 2008 04:45 pm
Deasupra focurilor
 
 
Sunt   ca un abur descântat trecând din vis printre izvoare
o picătură din înalt şi trupul tău din nou mă doare.
 
Eu sunt doar omul fără azi ce nu aşteaptă să sfârşească
basmul frumos din care cazi, de sus, din lacrima cerească.
 
Şi-s palmele întinse-n van deasupra focurilor noaptea;
sunt omul clipei cât un an şi cu sărutul cât e moartea.
 
Mereu am alergat spre-acum şi-nspre-ntunericul de iartă.
Eram în vară-un gest de fum ce începuse-abia să ardă
 
şi tu erai culoarea mea ce o dorisem neştiută
de ochiul cerului, de stea şi de mireasma-n somn pierdută.
 
Eu sunt doar omul fără zestre de luna plină şi de cântec,
eu sunt sau nu... dar gându-mi este între tămâie şi...descântec.
 
          Lelia Mossora

Jul 19 2008 12:04 pm
REGE PESTE RÂU

Eram rege peste râul cu peşti
care înnotau cu zemura-n pârg pe solzi
şi-aveau blazon poieni de parangină şi viorele,
ei îmi coborau zmeul obosit să-şi umfle
pieptul de curcubeu peste dealuri
în cleştii racului vrăjitor din bulboană,
să-i dreagă cele şapte inimi ale jocului.
Pe pietrele sculptate de clipocit,
întorceam apa către izvorul din viitor
în tainiţele cu şolomonari ale muntelui,
să-mi stea zălog şi biblie trecutul
cu luncile bete de triluri ale copilăriei,
bocitoare sălcii, ciocli mesteceni şi plopi
când murea la soare durerea tălpilor mele                                  
galopând pe armăsarul de lemn peste scoici,
se-nvineţea clănţănitul dinţilor de scăldat
şi vedeam de foame îngeri cu aripi de pâine.
M-am aplecat să sorb iar din îndrăzneala
care jinduia să fie cale regală către înalturi:
coroniţa-mi premiu s-a dus pe gârla banală,
mi-au crescut ochi datori cu fapte la femei,
dureri mute pe buzele pătate cu nuci verzi,                                
şi prima undiţă de pescuit plevuşcă
m-a trădat împăiată cu paie de plictiseală...
nu mai vine nici o zână bună să învie
vlaga-mi pierdută în unda limpede-a candorii,
reântronându-mă pentru veşnicie
cocon de prinţ răzvrătit al Ţării de Sus.


19 iulie 2008, Deva
Ioan Crişan

Jul 19 2008 10:18 am
JOC ELECTORAL

timpul copil se furişează tac-tic în cercul poetic
şi-ntr-un joc cu buzunare magice de reprezentare
se bate pe burtă cu aştrii, curcubeele şi îngerii.
cerul lui n-are draci, zmei şi alte jivine legendare,
orizontul s-a tras docil jos la genunchiul realităţii
în mările gri de stres cu ţărmuri cotidiene sordide,
duhurile răului rod rădăcinile tălpii iadului în adînc
cu păcătoşii patenţi din comedia lui Dante Alighieri.

pruncul isteţ scoate timpul din cercul lui magic,
fiindcă taie vraja cu trapul dezlănţuit prin relativ
şi arhetipu-i simbolic pulsează epifanic, iterativ:
fermecat între bine şi rău, piciul ce pierde vremea
se-crede delirând sub soare una cu Dumnezeu.
într-un buzunar şi-a ascuns lacom acadeaua
insolaţiei dulci din avatarul tăvălirii prin sacru
şi când dă inaugural, atletic, serios cu capul
plin de fumuri în pragul de mistere al cerului,
vede triplu prin norul de stele verzi că-i alesul
să intre-n Paradis de câte ori vrea cu trucul naiv.

18 iulie 2008, Deva
Ioan Crişan

Jul 17 2008 12:14 pm
CE NOROC AR FI...

Asfinţea mânios a iarnă
şi puteam să mor troienit în nepăsare,
un fulg alungat cu mănuşa de pe gene,
dar mi-am amintit topirea-n veşnicie
a miresei dăruind flămândă primul sărut
şi am plonjat brusc să culeg trandafiri
proaspeţi din sângele meu de copil,
să ţi-i las rugăciune de iertare
în colţul privirii ciobite de regret.
inima iubirii necruţător de vie
a pulsat într-un grăunte de colb
rătăcit pe maidanul anorganic
miracol dospit milioane de ere
dar fericirea durează prea puţin.
ce noroc, ce sărbătoare ar fi
să ne mai întâlnim odată,
eu cer curat, măturat de îngeri,
tu toate stelele şi sorii la un loc.

1 iunie 2008, Deva
Ioan Crişan

Jul 17 2008 08:20 am
                                                        Vânzătorul de mere



Enrique Iglesias   zbiară din difuzoare cât îl ţin bojogii. Tinerii din autobuz îşi mişcă uşor capul în ritmul muzicii, babele se abţin să comenteze.
Car după mine o sacoşă de mere. Un lucru obişnuit, nu? Mere roşii, ionatan, dulci-acrişoare. 2 lei kilogramul. Ieftine şi bune. Bărbatul care mi le-a vândut în piaţă avea ceva ciudat, însă. Punea merele pe cântar numai cu mâna dreaptă. La început, am crezut că are doar o mână, sau că era lovit la stânga. Dar, oricât de prudent ar fi fost el, am observat, atunci când a luat banii, că din mâneca stângă a pufoaicei de iarnă, îi ieşeau nişte pene albe-gri, ca de gâscă leşească.
Am clipit des, ca atunci când îţi intră ceva în ochi, şi am făcut o figură tâmpă, cu   privirea holbată. Bărbatul s-a prins şi mi-a recomandat discreţie, ducându-şi arătătorul la buze. Am înlemnit!
- Să   le mâncaţi sănătoasă! a zis el cu gura până la urechi.
Ochii lui erau albaştri şi părul sur. Părea că nu are nici o vârstă. Am luat merele şi m-am învârtit pe la alte tarabe. După vreo zece minute m-am întors cu gândul să-l întreb ceva. Parcă intrase în pământ. Pe locul lui, o babă ştirbă vindea ţelină şi hrean.
Am ajuns la serviciu şi mi-am făcut o cafea. Ziua senină de noiembrie avea ceva înfricoşător. Mi-am spălat din merele cumpărate şi, rând pe rând, am mâncat şase. Eu sunt o mare devoratoare de fructe. Erau atât de bune încât îmi părea rău că mă săturasem. M-am gândit insistent la vânzătorul de mere. Poate-or fi înnebunit şi creştinii de Haloween şi omul nostru o fi venit de la vreo petrecere din asta păgână!
La sfârşitul programului îmi iau sacoşa, mai uşoară acum, şi mă urc într-un autobuz, spre casă.

Muzică din difuzoare. Ritmuri dansante. Ce-ar fi dacă aş lăsa sacoşa din mână şi aş începe să dansez pe culoarul liber pe ritmurile de jazz? Gândul mă duce la un număr de streptease. Bare sunt destule în autobuz… Privesc pe geam oraşul. Luminile spintecă negura serii. Parcă sunt licurici împrăştiaţi ca la un joc de copii. Autobuzul opreşte. Şoferul nervos strigă unei femei: „mişcă-ţi curul de pe scară”! Mă uit pe geam. Clădirea din faţa mea are pereţi roz. Din roz devin albi, apoi translucizi, apoi pereţii dispar.
E un cabinet stomatologic.
Pe scaunul pacientului stă o domnişoară de liceu, frumuşică foc. Este foarte speriată. Ahmed   e un medic turc. Pentru ea şi-a deschis cabinet stomatologic, cu termopan şi tot tacâmul. Pe uşa de la intrare stă desenată o măsea cu doi ochi. Copiii mici îşi şoptesc, când trec pe stradă, că acolo este „magazinul de dinţi”. Tresar. Pereţii devin iarăşi roz şi autobuzul porneşte discret din staţie.
E o experienţă stranie care începe să-mi placă. Simt un impuls de a-mi freca palmele ca atunci când norocul dă peste tine, dar mă abţin. Sunt totuşi într-un autobuz.



Trecem prin dreptul pieţei. Auzul mi se ascute ca al animalelor de pradă. Văd prin obiecte solide. Pieţarii au plecat. E noapte. Într-un colţ, doi tineri de douăzeci de ani beau cafea fierbinte, din pahare de plastic. Părinţii au lăsat toată recolta de varză în seama lor. Se iubesc de două luni. Cornel o soarbe din ochi. Mioara, o fată volubilă, cu ceva kilograme în plus, este toată un zâmbet.
Au destulă cafea în termos. Cornel a cumpărat deja verighetele. Se anunţă o noapte geroasă. Pe sacii de varză, la lumina lunii, cei doi îşi vor petrece noaptea, îmbrăţişaţi.

Ce legătură are asta cu mine? De ce văd lucruri pe care nu vreau să le văd?

În dreptul autobuzului apare reclama de la „Gogoaşa înfuriată”. Vânzătoarea, la 35 de ani, etalează un machiaj strident. Mult albastru, de parcă ar fi servit masa la un local de lux. Prind o frântură de conversaţie:
- Iar m-a bătut boul!
Colega, mai tinerică, o întrebă naivă:
- Şi tu de ce stai?
- Jur că îl omor dacă mai dă o dată în mine!
Masca de machiaj îi camufla vânătăile pe care i le făcuse „boul”. Deşi vorbesc în şoaptă, după geamul transpirat, le aud clar. Aş vrea să mă bag în conversaţia lor, dar mă abţin.
- O are pe una! Sută-n mie! continuă   ea.
- Mie-n sută! o corectă tinerica.  
- Ordinarul! Javra! L-am făcut om şi acu’ dă cu copita! Am să-l târâi cu forţa la popă să mărturisească tot ce-a făcut!
- N-o să vrea! Mai bine lasă-l!
- Să-l dau alteia pe tavă? Nici în ruptul capului! Era slab mort, l-am îngrăşat ca pe purcel şi acu’ are chef, dihania…

Ferestrele spitalului se înşiră luminoase. Cine ştie câte drame se consumă între pereţii albi? Câte gânduri bombardează tavanul în miez de noapte? Văd roiuri de stele cum se preling pe geamurile saloanelor de nou născuţi.
- Ce-o fi asta?   mă întreb.
Muzici divine îmi zumzăie în ureche. Pereţii devin translucizi şi zăresc fuioare de lumină cum se plimbă pe holurile maternităţii.

                  Motorul autobuzului toarce leneş.

Pe treptele bisericii stau patru tineri. Vorbesc cu preotul. Vor să doneze bani bisericii. Au câştigat la loto sau la alt joc de noroc. Asta n-am înţeles bine! Poate aşa îşi vor primi mântuirea.
Sau vor mai ocupa un loc mai bun în Rai. Dacă se poate, de ce nu?

Autobuzul opreşte în staţie şi cobor. Merg încet spre casă. Merele ionatan din sacoşa mea sunt din ce în ce mai grele. Par a fi ghiulele de tun.
Le spăl şi le aşez pe un platou. În total sunt zece. Încep să le mănânc unul câte unul. Mă opresc după al treilea. Au gust divin. Aroma lor persistă pe limbă şi în cerul gurii mult timp.


Le privesc pe celelalte şapte. Parcă îmi vorbesc. Am înnebunit de-a binelea sau sunt prea obosită după o zi de muncă?
Pot jura că, atunci când am ieşit din bucătărie, unul a râs cu glas subţire de copil.
Cui pot povesti acest lucru?
Cine să mă creadă?
M-am abandonat unui somn odihnitor în care am visat că zbor prin coroana unui măr. Aerul avea aroma dulce acrişoară a miezului de măr ionatan. Vântul îmi curgea în valuri prin plete şi inima îmi bătea ca un ceasornic nou-nouţ.
M-am trezit din somn cu mâinile amorţite. Am vrut să mi le întind în speranţa că amorţeala va dispărea! În lumina zorilor, din cearşaful galben pai, am scos două aripi, cu pene albe-gri, ca de gâscă leşească.
       

Tincuţa Horonceanu Bernevic

Jul 16 2008 02:09 pm
CĂDEREA EVEI DIN REAL

Culegătorii metaforelor ude de roua        
Raiului cu mărul iubirii perfecte
au făcut din pomul cunoaşterii pluta                      
imaginară a memoriei captive-n trecut,                                
fugind pe ape tulburate de mâlul norilor.
diseminate-n text compulsiv râsu-plânsu  
cuvintele scofâlcite, goale de fior şi devăr
nasc nebune explozia explozibilului,
demografică, sexuală, mass-media
şi-a apocalipsei termice a mediului.  
Eul meu e altul, a zis Eva, rămâi
alesul amant al lui, pe care-l pitesc    
ţap ispăşitor în arhetipuri erotice
apriori homerice şi iudeo-creştine,
tabuu al instinctului matern - testament
subconştient al inchiziţiei neolitice,
nechemat să ştie ce făcea liberul arbitru
în uterul mamifer când şi-a pus dracu` oul.                                  
Lipsa ta-s, Adame, să fi adevărat bărbat,
fă-mi o casă, să ai puşcă şi merinde pe masă
fiindcă-s sleită de rele şi prea mă sufoci
cu dragostea-ţi flămândă, pustiitor de vie.
am să ies din real prin fum de tămâie    
ars ţie pe altare simbolice şi-n fantezie
ca să fi iar demn, prosper şi să te calmezi.
naiv-orgiastică ca-n mitologie, ai cinat
surogatele merelor din extrasezonul edenic,
ai odrăslit iar ciclopi cu genă de pitbull,        
salivă albastră şi fără ochiul care vede    
bine, adevăr, iubire şi frumos…              
dar şi Creatorul a făcut întâi omul
monadă fără o completare potrivită -
ca să-şi adore esenţa bisexuală din sine    
şi să-i fie dieta frugală eternitate fără sens.
abia când a tăiat în două nodul ţărânii
şi-a dublat curios suflarea libertăţii                      
am ştiut că exişti şi plângi ca mine de dor
şi-am să te visez la nesfârşit spirit geamăn,
femeie-oglindă în care singurătatea
dispare din toate lumile mele posibile.


Ioan Crişan
13 iulie 2008, Deva

Jul 14 2008 04:32 pm
După, dar înainte – undeva în 2004

Întro noapte chiar am stat trează. Nu mai ştiu dacă… de fapt, sunt sigură că nicio clipă nu am vrut să îl aştept. Ştiam că plecase pentru a nu se mai întoarce; a aştepta nu este verbul care să îmi descrie motivele pentru care am stat trează toată noaptea cu o ceaşcă de cafea şi cu maculatura urmatoarei mele cărţi în faţă. Am stat singură, fără scop şi fără precizie, să caut motivele pentru care povestea noastră se sfârşise. Aveam nevoie de o astfel de noapte – să gândesc în linişte şi sub stare de oboseală… Cu zarva de la redacţie, cartea care nu se mai scria, editorul care, constant, mă bătea la cap, lansarea, premiile, discuţiile literare… şi actele de divorţ aruncate pe măsuţa din sufragerie, laolaltă cu facturile de gaz şi telefon şi cu ofertele promoţionale de la nu mai ştiu ce supermarket… parcă nu mai aveam timp să gândesc. De altfel… uite câtă importanţă îi acord eu bărbatului vieţii mele – “nu mai aveam timp” să mă gândesc la el; înşirui o sumedenie de evenimente ce sper să îmi anime viaţa, iar divorţul este ultimul pe listă (de parcă aş putea susţine că asemenea animaţie mă menţine în picioare…). Cum de îmi permit?!? E ca şi când el ar fi avut dreptate de fiecare dată când îmi reproşa că scrisul este amantul meu, că mi-am căutat împlinirea şi satisfacţia în altă parte, că trupul meu, gândurile mele, întreaga mea anatomie îl înşeală cu literatura… Oare chiar sunt eu cea care a renunţat şi nu el? Oare a plecat pentru că simţea că nu mai are loc lângă mine?
L-am vrut atât de mult… Eu sunt cea care a luptat pentru a-l cuceri… I-am demonstrat în repetate rânduri cât de mare este rolul pe care îl joacă pe scena ideologiei şi sentimentelor mele… Am sacrificat tot ce ştiam că înseamnă viaţă pentru a fi cu el… Şi nu i-am reproşat şi nici nu îi reproşez ceva… Doar că l-am iubit şi… cred că îl iubesc… Cum pot să fiu eu cea care a dat-o în bară?? De ce am greşit eu? cu ce? Presupun că a încercat să îmi explice, dar eu l-am amânat sau nu l-am ascultat sau, pur şi simplu, nu vedeam ce vedea şi el… Până când a obosit şi s-a săturat să mai încerce… Cum? cu mine? când atenţia mea a fost mereu îndreptată către el… şi puterea mea de concentrare, motivaţia, sursa de energie, mentalitatea – toate porneau de la el…
Nu a fost niciodată doar un concept pe care să îl fi izolat în vid, de teamă să nu se prăfuiască sau să se altereze, şi pe care să îl fi privit exclusiv întru inspiraţie; faptul că respira, că greşea, că uita, că era bolnav, că îmbătrânea… era pentru mine certitudinea că este uman – deci, imperfect – şi, posibil, îndrăgostit de mine. Micile lui defecte mă puneau în mişcare şi mă menţineau pe o traiectorie în continuă ascensiune; lucrurile minore la care doar eu eram martoră (pentru că doar eu le vedeam), mă făceau să mă simt unică şi… a lui. Cine altcineva să fi văzut ticul plimbării degetului inelar prin păr? sau micile bâlbâieli pe care nu le putea controla pentru că în copilărie avusese defect de vorbire? sau modul în care îşi încordează buzele înainte de a se certa? cicatricea deasupra pleoapei stângi pe care a căpătat-o când a urcat prima oară pe scenă şi i-a căzut un reflector în cap şi a fost inconştient preţ de 3 ore sănătoase…; faptul că mereu bea cafeaua amară când e supărat sau îi pune două plicuri de lapte condensat când îşi repetă rolurile; degetele lui scurte pentru care îl tachinam spunându-i “pianistul”; modul lui nereproductibil pe scenă în care îşi schimonosea vocea când voia să mă alinte; marca de şerveţele de care nu se despărţea niciodată; veioza lui preferată pe care o are din adolescenţă şi care i-a stricat vederea, încât de la 16 ani poartă ochelari… Şi mai sunt cele două portocale fără de care nu îşi poate începe ziua, magnoliile care mi-l îndrăgosteau primăvara şi mai mult de mine, cămaşa grena pe care i-am cumpărat-o din Viena, când am fost la o conferinţă a ziariştilor din Europa şi pe care, acum, o poartă la fiecare reprezentaţie a piesei pe care a jucat-o în seara când ne-am cunoscut…
Mereu am crezut că asta voia şi el – că se dezinhiba voit pentru ca eu să îl pot percepe şi accepta ca fiind un om puţin trist, puţin misterios, puţin îngreunat de situaţii… şi foarte mascat pentru restul ochilor din lume… M-a făcut să am încredere în el; mi-a deschis un drum dificil şi m-a învăţat să merg pe el; şi-a restrâns teritoriul pentru a-mi face mie loc înăuntru… Îşi pierduse credinţa în toţi şi toate până când şi-a recăpătat-o în seara când i-am răsărit eu în spatele teatrului şi l-am provocat la vorbă. Ajunsesem să fiu totul pentru el şi apucasem să înţeleg asta… Dar acum… nu mai sunt sigură de nimic şi de nimeni. Nu mai sunt sigură nici măcar de mine. Cu ce am greşit? unde am greşit?
…O noapte de gânduri şi multă cofeină – nimic sănătos şi nimic rezolvabil sau rezolvat.
Oare ar fi trebuit să renunţ la literatură pentru el? să fi fost acolo când pierdea castinguri sau i se redistribuiau rolurile? să îi fi ţinut mâna când suferea că, vizibil şi dureros de placid, i se sfârşea cariera? Trebuia să renunţ la foarte mult din mine pentru el, iar acum stau în semi-obscuritate şi mă întreb dacă am fost egoistă când m-am ales pe mine, şi continuu să fiu egoistă că nu îmi regret alegerea. Regret deteriorarea, în schimb, pentru că asta putea fi evitată.
Oare dacă dragostea noastră ar fi putut trece cu adevărat peste orice, necondiţionat şi nemotivat, s-ar mai fi pus vreodată problema de alegere între “relaţie” şi sine? Pentru că sinele, pentru fiecare dintre noi doi, era mai mult decât descendent din perfecţionare; sinele era o barieră de trecut şi de învins, era un artist ambiţios şi talentat, dispus la sacrificiu în numele operei de artă. Atâta timp cât ne menţineam unul pe altul în aria artistică a celuilalt, nu era nevoie de sacrificiu şi nu s-ar fi pus problema “ce se întâmplă cu noi?”. Dar când arta suferă şi se chinuie să iasă la liman, atunci opera se pierde, iar artistul (adică sinele) se rătăceşte… şi uită de relaţie şi de detaliile care ne alcătuiau ca tot indestructibil.
Când eu şi Matei ne-am început viaţa împreună, îmi aduc aminte cât de mult îi admiram dedicaţia pentru teatru şi modul lui de a trăi doar pentru şi prin teatru. Era o admiraţie puternică, aproape invidoasă… Pentru că eu eram un învăţăcel în literatură şi jurnalistică pe atunci, iar el era primul meu model de “aşa trebuie să faci şi să fii pentru a ajunge unde vrei”. Puteam să renunţ la ambiţie şi modelare perpetuă pentru a fi geloasă şi a-l condamna pentru un succes pe care, de fapt, îl merita. Puteam să depun armele şi să abandonez speranţa că întro zi voi fi unul din puţinii scriitori români pasibili de trai din literatură, doar pentru că el mă intimida şi făcea, uneori, ca realizarea şi succesul să pară extrem de îndepărtate. Puteam să îi pretind şi eu să renunţe la ce era pentru a fi cu mine; poate că situaţia nu ar fi fost aceeaşi şi poate că succesul meu nu se compară cu ce a avut (iar eu cred că, în continuare, are) el… dar sacrificiul este izibtor de asemănător. Cum am putut să trec eu atunci peste inferioritatea în care singură mă înecam şi cum am izbutit să reuşesc, avându-l pe el alături ca sprijin, putea să reuşească şi el avându-mă alături. Pentru că eu am încercat să nu îl părăsesc, tocmai pentru că ştiam cât de devastator este să îşi piardă, fără voia lui, meseria. Dar el nu a înţeles că actorul, ca şi artist, nu este imperios necesar să urce pe scenă ca să fie artist; îi este suficient interiorul şi groaza de cărţi şi piese memorate, trecutul căruia i-a dat viaţă, imaginaţia în care a luat drept complici sute de oameni în ani şi ani de-a rândul; artistului îi este suficient să îşi promoveze arta în posteritate, pentru a nu se pierde pe sine. El nu a înţeles asta. Nu a înţeles că, deşi nu putea lupta împotriva timpului, ar fi putut, totuşi, să îşi statornicească rolul şi misiunea pe scena teatrului universal. Cum? De atâtea ori m-am gândit dacă această întrebare o puneam strict teoretic sau dacă eram dispusă să îi şi aplic răspunsul în practică… Adevărul este că mi-am construit cariera şi arta pe baza faptului că sunt om, aşadar efemer, şi trebuie să am grijă ca artistul, ce pretind că sunt acum, să nu fie uitat peste sute de ani, ci amintit şi… citit.
Aşa că din toate memoriile pe care, pe parcurs, mi le-am creat şi continuu să le creez şi scriu (chit că pe hârtie sau în gând), am vrut să îl învăţ… Numai că el nu a vrut să înţeleagă şi, abia acum, după ani de dăruire şi abandonare completă în dragostea pe care mi-o purta, a hotărât că sunt prea mică pentru a-l înţelege şi că atât experienţa, cât şi bunul simţ nu îmi permit să îl sfătuiesc încotro ar trebui să se îndrepte. Probabil că are dreptate – cu siguranţă sunt încă o copilă ce învaţă din mers orice apucă să prindă; şi ştiu că m-am încumetat pe un teritoriu foarte străin (se pare) şi tabu – teatrul. Oricât de mult m-ar fi iubit şi, poate, încă mă iubeşte, teatrul, pentru el, este însăşi fiinţa lui, iar el… nu a ajuns să mă iubească mai mult decât pe sine însuşi. Deci, poate cu asta nu avea dreptate, când mi-a reproşat că nu îl înţeleg şi că mai bine rămân cu scriitoriceala mea. Dar nu poate să mă condamne că aş iubi literatura mai mult ca pe el, când toată opera mea este el şi tot ce am scris s-a născut din esenţa lui. Eu nu l-am înşelat cu scrisul; el m-a înşelat cu teatrul şi încă o face, chit că insistă să-şi omoare dramaturgia. Poate aşa s-ar explica mai multe… Dar până la proba dovedibil contrarie, scrisul nu este amantul meu, nu mi-am căutat împlinirea şi satisfacţia în altă parte, iar gândurile mele, trupul meu, întreaga mea anatomie nu îl înşeală cu literatura. Eu nu am renunţat, pentru că încă mai sper. El este cel care a plecat. Că nu simte că ar mai avea loc lângă mine, este pentru că i-au crescut orgoliul şi ranchiuna mai mult decât măsurile mele îi permit. Dacă nu mai are loc, nu este din cauza mea, ci din cauză că nu îşi revizuieşte capacitatea de înţelegere şi nu îşi mai aminteşte cum era să mă iubească.

Veronica Plăcintescu

Jul 14 2008 04:32 pm
Momentul adevarului – Ocombrie 19, 1994

Imi amintesc zilele cand avea nevoie de mine si isi calca pe orgoliul exacerbat ca sa vina sa ma vada… A fost o perioada de trei saptamani cand am fost certati si nu ne vorbeam decat prin mesaje… si asta doar ca sa ne demonstram cat suntem amandoi de incapatanati, alegand sa nu fie niciunul suficient de destept incat sa cedeze, amplificadu-ne, astfel, supararea pe celalalt. Au fost acele zile deosebite (23 la numar) cand eu am dormit la camin si nu treceam deloc pe la el, si nici pe la teatru, de altfel…
Dar intro seara (a 24-a), a venit la mine la camin, ud leoarca (caci doar era octombrie si turna cu galeata in Bucuresti), palid si speriat… Imi amintesc si acum cu cata teama mi-a telefonat de pe hol din fata usii – pur si simplu nu indraznea sa bata – iar cand i-am raspuns intrun final (caci si eu eram contrariata de acest apel de la care nu stiam ce sa astept si aveam atatea trageri de inima), a stat impietrit si amutit la capatul firului, nestiind ce sa spuna, ingrozit, ca si mine, de efectul unui “alo” spus prea tarziu sau prea devreme… Simteam ca va fi o discutie neobisnuita si, gandindu-ma ca nu ar trebui sa le fac pe fete martore la polemica sau impacarea sau despartirea sau ce ar fi fost sa fie intre mine si Matei, am iesit pe hol. Nu stiam… nici macar nu imi imaginam ca era de cealalta parte a usii… Iar in momentul in care am deschis sa ies, mi s-a prabusit in brate, si i-a cazut telefonul din mana…
Nu mai stiu daca m-am speriat mai mult sau daca a fost doar emotia de a-l revedea si resimti in bratele mele; stiu doar ca am inchis telefonul pe la spatele lui si am intrat in camera, de unde, imediat in baie. Fortele cu care l-am dezbracat, l-am spalat, uscat, cu care am cautat prin sertarele mele haine pentru el si, ulterior, imbracat cu ele, cu care l-am dus in camera si l-am intins pe pat, fara sa il intreb nici macar un cuvant despre ce i se intamplase, nu cred sa se mai fi reunit vreodata in mine, in numele altor scopuri nobile.
Nu mi-am imaginat ca cineva (si mai ales el) va cauta ajutor la mine… Nu stiam ca il pot sprijini in asemena masura, in conditiile in care el era cel mai puternic, ambitios si orgolios barbat, prin care mi-a trecut vreodata viata. Si se pare ca nu am stiut nimic… pana in noaptea aceea.
Fetele din camera nu m-au intrebat nimic; presupun ca nici nu indrazneau, cand, sub ochii lor, o alta viata si un alt tip de cunoastere prindeau conturul unui sfarsit…
Matei a dormit la mine. El – cel adorat de largul public, de mii si mii de priviri avide dupa arta actorului – si-a gasit refugiul intro biata camera de camin, intrun pat de o persoana – patul meu. Invelit de patura mea, cu capul pe perna mea si cu spatele la peretele rece acoperit de foi indoite si scrise candva de mine, si-a odihnit ochii incercanati, buzele uscate, mainile incremenite de frig si emotie, picioarele obosite si sufletul incarcat… intre bratele mele. I-am sarutat ochii si l-am mangaiat toata noaptea, si simteam un gol imens si fierbinte in suflet ca nu stiam ce i se intamplase.
N-am pus geana pe geana toata noaptea, pana cand, pe la 4 dimineata, a deschis el ochii, m-a sarutat pe frunte si mi-a soptit sa iesim pe hol la o tigara… Presupun ca, abia in acel moment, terminase de a-si incarca bateriile suficient, in asa fel incat sa ma poata sprijini pe mine; pentru ca eu abia atunci incepeam sa cedez, sa tremur si, efectiv, sa ma daram cu fiecare pas tarait pe holul caminului.
Mi se facuse un frig teribil… Simteam o frica lucida si paralizant de rece emanand din interiorul oaselor… El m-a luat in brate si m-a strans. “Iarta-ma”, mi-a soptit cu vlaga usor recapatata. A fost primul lucru pe care l-am auzit de la el de cateva ore sanatoase…
Am inceput sa plang ca o ploaie calma de toamna timpurie, fara sa ma pot controla. Ne-am asezat pe scari si am fumat amandoi dintro tigara, ca pe vremea cand incercam reciproc sa ne impresionam sub ochii tutror snobilor cu prejudecati si prea putine facultati (de orice gen…).
Eu il iubeam. Il iubeam de mult, inca din prima seara in care l-am vazut pe scena si mi-am dat seama ca el este barbatul langa care vreau sa fiu si pe care vreau sa il cunosc dincolo de aparenta ce-si juca iluzoriu. Dar presupun ca am gresit cand am ales sa nu vad ce-mi era dinaintea ochilor…
“Adu, sunt bolnav… Sufar de ciclotimie… Este o boala inrudita cu psihoza maniaco-depresiva, doar ca se manifesta cu o intensitate mai scazuta. Am avut prima criza acum 12 ani… Initial refuzam sa cred ca era ceva in neregula cu mine; cine accepta in fond ca este bolnav? Ma convingeam (sau cel putin incercam din rasputeri) ca totul se intampla in mintea mea – doar eram capabil sa depasesc ipohondria prin inteligenta. As fi vrut sa fie doar ipohondrie… Cat de altfel ar fi stat lucrurile acum…”
“Cum de nu mi-am putut da seama?” – era singurul lucru care imi trecea prin minte…; un lucru atat de solitar in expresie si atat de plin de intelesuri refulate, ce isi refuzau explicatia…
Era bolnav… Cum? De cand? De ce? – uite… intrebarile acestea nu mi le puneam – cat egoism in inteligenta mea…; eram blocata efectiv pe acele cateva cuvinte pe care reusea sa le rosteasca.
Era inhibat…; pentru prima oara il vedeam astfel – lipsit de orgoliu si ambitie, de aroganta aceea placida si enervanta, care te exaspera la culme cand expira fumul de tigara; acum, fumul trecea lenes si umil pe langa el, ca si cand nu ar fi fost acel Matei care m-a indragostit de la prima replica, in edificatoarea noapte de noiembrie. Acum ii era teama – teama lucida ca destainuirile sale marcau sfarsitul povestii noastre.
Partea ciudata, era ca eu simteam aceeasi luciditate in suflet si minte, numai ca pentru mine marca inceputul… Deja nu mai gandeam ca prezentul ar fi putut deveni un dead-end. El deschisese poarta… In sfarsit! Nu mi-am imaginat ca el tergiversa relatia noastra de frica adevarului iminent, iar, acum, atat de evident – era bolnav. Credea ca voi inchide poarta, de graba ce el o deschisese. Dar eu am ramas si l-am ascultat pietrificata, cu scrumul de la tigara maturandu-mi palma dreapta, si cu stanga inghetata peste genunchii lui. Cum credea ca voi pleca… cand eu tot ce gandeam era cum sa raman??
“Nu e corect fata de tine… Nu stii tot adevarul despre mine… Adevarul nu evolueaza de 3-4 ori pe saptamana pe scena prafuita a unui teatru pe care tu il consideri exceptional. Ada, eu… sunt departe de a fi exceptional…
Nu am cautat sa te mint. Nu am vrut sa ma ascund… dar identitatea mea deja nu mai face parte din fericirile unui indragostit. Eram doar un batran nebun, fumator de vreo 20 de ani, cand tu mi-ai revolutionat chemarea si interiorul… Nu am vrut sa te amagesc, dar erai prima care m-a asteptat in spatele teatrului cu un manuscris in minte inspirat de mine. Eu eram prima carte a unei tinere scriitoare de 20 de ani, speriata ca nu va putea scrie alt cuvant paralel cu mine…
M-ai flatat, Ada, cu inteligenta ta, intrun mod atat de sincer si altruist, incat m-ai intinerit si vindecat de angoasa faptului ca sunt bolnav si sedat la extrem impotriva… chestiei asteia… M-ai indragostit de la primul fum de tigara; am fost al tau de la primul pas pe care l-am facut in directia ta.
Cum poti sa crezi ca nu te iubesc?? Te iubesc asa cum nu ii sta bine unui barbat de 42 de ani… Ada, te iubesc cu viitorul… intratat de mult, incat ma tem ca nu-l mai prind peste 5 minute. Si mi-e frica ca vei vrea sa pleci; mi-e frica ca vei vrea sa ramai… Mi-e frica pur si simplu si e ingrozitor sa nu stiu daca e din cauza psihozei sau asa reactionez la sanatate.”

Veronica Plăcintescu

Jul 14 2008 04:30 pm
Martie 05, 2001

Mă simt vlăguită de toate rezervele de putere; zac asemeni unei legume, pe pătura patului tău, pătura cu care, odinioară, mă înveleai, când adormeam, mereu, la aceeaşi scenă din “Dr Jivago”, patul în care îţi masam tâmplele, când te întorceai nervos de la servici, şi uitai de masa pe care ţi-o încălzeam de vreo patru ori până să o guşti întrun final.
Îmi aduc aminte de toate florile pe care le rupeai din gardul de pe strada Antim, până când te fugăreau toate potăile de pe maidan, doar ca să mă faci să zâmbesc când veneam extenuată de la facultate, unde mă foiau şi mă stresau toţi: de la colegi, la profesori şi femeile de serviciu. Îmi arătai cum spinii de la trandafiri ţi-au sfâşiat manşetele, sau te scuturam de petalele de iasomie de pe spate, şi chiar şi în maşina de spălat mai găseam vreo magnolie îmbibată cu detergent.
Ce era să spun când mă scoteai în oraş? Să refuz bărbatul pe care îl iubeam întratât? Să te refuz? când atunci când te ţineam de mână, simţeam că mă agăţ de singurul adevăr din viaţă? când mă cuprindeai cu braţele de talie şi mă strângeai până când inima ta devenea bătaia în pieptul meu drept, iar a mea, în al tău? când îţi mângâiam ceafa şi obrazul cu obrazul meu şi terminam prin a te săruta cu acelaşi tremur al fecioarei care sărută pentru prima oară? Nu pot să uit cum eram pe Calea Victoriei şi mă doreai acolo, în mijlocul lumii, cum mă pipăiai, iar eu roşeam şi îţi dădeam peste mâini nervoasă şi surescitată în orgoliul meu social. Ulterior, eu cedam undeva prin Cişmigiu, asta nu înainte de a te seduce pe tine, bietul meu dezamăgit, cel care spera ca femeia lui să fie a lui oriunde… Ce vrei?!? Aşteptam o bancă… sau liftul din bloc… Ajungeam întrun final la noi în apartament, micuţa noastră gaură de fericire în minciună. Nu pot să uit felul în care mă mângâiai, cum îţi purtai ca un domn degetele pe gleznele mele, pe care sfârşeai prin a le cuprinde şi a le desface… Cum, tacticos, îţi urcai palmele pe gambele, genunchii, coapsele mele; cum electrizam la căldura buzelor tale pe clavicula mea… Doamne cât dor mi-era de gâtul tau, de braţele tale, de întreaga ta piele… Simţeam că mor când mi te smulgeai de la sân, când îţi îndepărtai bazinul de al meu. Aveam nevoie de tine mai mult ca aerul. Cu tine, şi în vid puteam respira. Limba ta mă dezinhiba când nu puteam deschide ochii de teamă; te jucai cu fluturii ce-şi băteau aripile a emoţie în stomacul meu. Ce să-ţi spun? Mă furai şi mă aveai întru totul… Tu nu te culcai doar cu picioarele mele, cu sânii mei, cu sexul meu; mă posedai înăuntru, cu spiritul, cu mintea, în profunzimea tenebrelor, ideilor mele şi a sufletului meu. Iar eu te iubeam cu puritatea sacră a unei icoane care se lasă sărutată creştineşte şi nu cere nimic răsplată. Mă lăsam în voia ta, în iubirea ta…
Până când extazul ne nălucea şi adormeam cu un picior trecut peste femurul tău şi cu o mână îmbrăţişându-ţi leneş pieptul. Tu îmi mângâiai umerii şi îmi întretăiai degetele. Ulterior, îţi aprindeai un Marlboro Lights, cu bricheta roşie pe care ţi-am luat-o ca rest la iaurtul meu. Savurai fumul “uşor”, având grijă să nu îl împarţi cu somnul meu. Adormeai şi tu, iar dimineaţa ne trezeam înveliţi, pe lângă cearşaful boţit, doar cu celălalt. Mă trezeam fericită şi cu zâmbetul tău printre dinţi. Eu puneam de cafea, cât tu făceai baie. Doar în un maieu al tău şi, desculţă pe gresia din bucătărie, stăteam când întrun picior, când întraltul, până veneai tu cu pielea jilavă şi te lipeai de mine, mă sărutai pe ceafă şi mă luai pe sus, avertizându-mă că nu vrei o femeie cu ovarele bolnave. Mă trimiteai la duş, după care aranjai patul, iar cât mă spălam pe dinţi, făceai o omletă cam nereuşită, dar pe care mă obligai să o mănânc ca pe cea mai “sănătoasă” masă din zi.
În final, ne încurcam mâinile în dulap după haine; lăsam camera cu susu-n jos (mai rău ca în noaptea extatică) şi plecam: eu la facultate şi tu la teatru. Când ieşeam din bloc, mereu uitam dacă încuiasem sau nu, iar tu urcai, fugind, pe scări, de parcă erai mai rapid decât liftul, şi verificai uşa, cât eu chemam un taxi, pe care dădeam banii mei de Coca Cola. Tot timpul te lăsam pentru repetiţii în Universitate, iar eu îmi continuam drumul, nu înainte de a opri, disperată, taximetristul, ca să te sărut (să-mi poarte noroc la afişarea listei cu bursieri), iar el se uita ciudat la mine, cu nervi în priviri, dar îi mai lăsam ceva bacşiş, şi mă scutea de comentarii ieftine.

Veronica Plăcintescu

Jul 14 2008 04:29 pm
A început pe 21 Septembrie 1993

Era aşa de ireal… Umbra lui dansa pe suprafaţa lucioasă a străzii umede. Îl aşteptam iritată şi suresciată după doar două ţigări, jonglând de pe un picior pe celălalt, din când în când mai târâind un pas spre stânga sau dreapta; priveam în jos, căutându-mi cu disperare apatică, umbra diformă prin straturile murdare de apă de prin vreo baltă; începusem să-mi muşc buzele, până am simţit gustul sărat al sângelui. Şi exact când       să-mi mai aprind o ţigară, face el primii paşi în direcţia mea; iar când să expir primul fum, era lângă mine. Ba chiar ar fi şi trecut pe lângă, dacă nu m-aş fi înecat, în propria-mi agonie, cu fum de ţigară, ca o adolescentă insolentă, care pufăie pentru prima dată. Şi m-a privit, iar eu, ruşinată şi nervoasă că nu mi-a ieşit cum voiam, l-am privit ca o ingenuă şi am zâmbit. “Tot nu mă las”. El mi-a zâmbit înapoi, şi exact când genunchii începuseră să mi se înmoaie, mi-a spus: “Nu e bine”. Aş fi putut să fiu proastă după asta şi să îl las să îşi continuie drumul în neştiinţă, fără să îi mai spun ceva. Dar am ales să fiu suficient de naivă şi să îl întreb: “Dar tu de ce fumezi?”. Atunci a vrut să mă zdrobească cu acel: “Pentru că sunt prea bătrân să mă mai las”. “Iar eu mi-s prea tânără”… Nu i-a reuşit. De fapt, din acel moment, nimic nu i-a mai ieşit cum ar fi vrut.
M-a invitat la o cafea şi am realizat că fumăm aceeaşi marcă de ţigări. Eu aveam o brichetă mată, roşie, cu firma inscripţionată elegant cu negru, iar el avea una portocalie, din acelea transparente, relativ de duzină. Doar nu era sa îl las să continuie în disproporţionalitate estetică faţă de mine!…
A trebuit să mă conducă până acasă. Pe atunci, eram studentă şi stăteam la cămin; el avea 41 de ani şi un apartament în Obor. Am stat în noaptea aceea până la 4     dimineaţa – eu pe gard, el pe trepte – şi am fumat, pe rând, mai întâi pachetul lui, iar, apoi, pe al meu. A fost aşa de ireal… 6 ore cu el, cu mintea sa, cu vocea sa, cu tot ce era dispus să-mi ofere doar mie şi să nu împartă cu restul. S-a ridicat atunci şi s-a asezat în faţa mea: “Ţi-as putea fi tată… Dar pe de altă parte, n-aş fuma cot la cot cu fiica mea. Şi nici nu aş cunoaşte-o după 20 de ani”. “Riscul meseriei…”. “De actor?”. “De student”. Cât i-aş fi sărit în braţe atunci, să îl fi sărutat până să nu-i mai fi lăsat niciun strop de nicotină în plămâni, până să-i fi învineţit gâtul cu unghiile şi să-i fi simţit palmele (una rece şi una caldă – depindea în care ţinea ţigara) pe pielea spatelui meu.   M-am mulţumit, însă, doar să îl privesc cu regret şi milă, şi să îl iau de mână (aia rece) şi să mă ridic în picioare. “Trebuie să urc. Am examen mâine… Adică azi… Să mă suni.” Cât m-am dispreţuit când am întors spatele şi l-am lăsat acolo, mulţumită doar că am apucat să-i încălzesc mâna… Când am apăsat pe butonul 7 în lift, pentru a urca în cameră, mi-am jurat ca data viitoare când va fi sa îl mai ating, să fie sub cearşafuri, în patul lui.
Îl minţisem. În cameră mai aveam o ţigară. Am ieşit pe hol să o fumez şi să nu trezesc celelalte fete. Stând pe geam, l-am văzut acolo jos… Încă… Era aşa frumos întro imprecizie răbdătoare, încât m-am îndrăgostit. Şi atunci a tras un taxi lângă staţia de autobuz de vis-à-vis de cămin, iar când să urce în faţă, lângă şofer, s-a uitat în sus la mine. Şi mi-a zâmbit amar, dacă îmi aduc aminte bine. Şi a plecat. Şi am început să îi duc dorul din momentul în care n-am mai auzit motorul şi roţile maşinii scârţâind bulevardul. Am rămas acolo, totuşi, cocoţată peste pervaz, să îmi termin ţigara, dar, la finalul ei, am simţit că mi se rupe sufletul când am aruncat-o – odată cu ea, mi se fumase, până la filtru, şi noaptea; iar el era scrumul pe care, de acum, răsăritul îl împraştia peste urmele roţilor ce începeau să le facă, atât de matinal, autobuzele.
Să dorm… Eroică încercare!…
La examen am reuşit sa iau 10, deşi mai aveam puţin şi adormeam cu pixul în mână. Ei… Fu grilă… Deci nu cine ştie ce.
Este suficient de credibil că mă gândeam doar la el, pe tot intervalul examenului? Profesoara mai urla, din când în când, la vreun careva să se uite în foaia lui, iar tot ce puteam eu să văd şi să aud, era culoarea brichetei lui şi sunetul pe care îl făcea când o aprindea. După examen, toţi colegii se verificau între ei… Eu nici nu puteam să vorbesc. Simţeam jalnica şi demna de milă nevoie să îl văd. Iar el nu suna. Am stat trei ore până să îmi iau rezultatul, şi între timp, cu ochii ficşi la telefon. Iar el tot nu suna.
Mi-a trecut ziua, seara, noaptea… Nimic. Aşa a trecut şi săptămâna. Eram dezamagită. Îmi imaginam că îi predic o groază despre cuvânt, onoare, cuvânt de onoare, ţigări… şi, în fine, despre cum nu ar mai trebui să mă caute.
Dar întro seară (n-am să uit – era luni!), l-am regăsit în faţa căminului, aşezat pe trepte, fumând. Şi am trecut cu privirea peste tot. Şi i-am sărit în braţe. M-a ars cu ţigara pe gât, atunci, dar eu, zvăpăiată, nu îi dădeam drumul, şi, oricum, nu se compara cu tortura de circa o săptămână – 6 zile, 7 nopţi (din care doar 5 dormite), 16 ore, 40 minute.
Şi el a sărutat locul în care ţigara mă arsese. L-am privit în ochi, i-am zâmbit şi l-am sărutat, cu atâta pasiune, de parcă aş fi sărutat pentru prima şi ultima oară. “Du-mă la tine”.

Veronica Placintescu

Jul 14 2008 12:41 pm

Scaunele marii
                                                Laura Mihalca
       
                    Actul I

        Doua scaune stau de vorba la malul marii.Par a fi oameni.Cerul se lumineaza, iar discutia devine foarte interesanta.

Scaunul,Ea : Hmm, ai cam imbatranit, nu crezi? Uite, mainile si picioarele ti le balanganesc, iti tremura parca !          
Scaunul,El : Vesnic tanar mi-e sufletul, ce stii tu !
                      Si daca inima mi-e inca adolescentina, tu vrei sa spui ca trupul mi-e batran? Ei as!Prostii!

                Atunci un picior i se rupe si cade pe nisip, privind in gol.Ajunge in mare.

Scaunul,Ea :   Ei da, tu ! Auzi la el, n-ai imbatranit ! Si cu piciorul ala ce tocmai ti-a cazut cum ramane ? Deci?
Scaunul, El: “Timpul ne consuma la infinit”, nu asa scria Borges?
                      Eu sunt o victima, fireasca, a timpului.

Ea stramba din nas, nemultumita de raspuns di de faptul ca nu i se da dreptate :

Bine.Cum ramane atunci cu starea in care te afli ?De abia mai poti distinge ultramarinul de cobalt.In tinerete, ha-haa...

El, plin de rabdare : Vantul bate, apa trece, pietrele raman.
                                  Nu-nteleg ce mai vrei sa fac, sa gandesc, sa spun.
Na, ca vorbesc si in rime.Of,femeia!

Scaunul,Ea : Ce vreau? Ce vreau? Vreau sa ma iubesti, asta vreau !
Scaunul,El: Pai nu asta fac de dinainte de casatorie, draga?
Scaunul, Ea: Pff, faci !

Aproape scos din minti: Si cum vrei sa te iubesc, fizic sau...?
Ea, plina de ifose: Trebuie sa gasesti o formula, nu stiu, gandeste-te, vezi tu.
                                Dar nu fizic, in nici un caz,NU ! Nu-mi place asa, nu !
El,agasat:Daca-ti ador trupul sunt obsedat, daca nu ti-l complimentez, ori te insel ori nu te mai iubesc vei crede; cum, cum sa fac sa mai traiesc, prin tine, vreau sa spun?
Scaunul, Ea : Vei gasi tu o cale, sunt sigura.pentru binele tau, al meu si al anilor de casnicie.
Scaunul,El,cu privirea catre cer : Uite, o colibri ! O frumoasa ! Pasare.
De-a dreptul intrigata : Nu schimba subiectul !
                                      Nu ti-ar fi rusine ! Si acum, la varsta asta, te uti dupa femei, in cazul asta femela.Hai ca m-ai enervat, am plecat !

O usa se inchide.Parca pentru totdeauna.

El, pe o piatra, adancit in ganduri, cu privirea pierduta: Sunt un fraier.Negresit asta sunt.Sunt un dobitoc, subjugat la...o munca, da, asa se numeste aceasta institutie numita ca-sa-to-ri-e.
Dar de, femeia e femeie! Si uite-o, Divina, se intoarce !

[Pare calma]: Te-ai linistit, dragul meu? Ti-ai bagat mintile-n cap?
                        Acum stii sa ma iubesti? Te iubesc !
[Ca pentru el, in surdina] : Oho, si inca in ce fel ! Cu ochii mintii cei pierduti, ai tineretii, privesc si vad, ce vad?
Ea: Ai spus ceva?
Scaunul,El : Nimic, draga, nimic.Sau poate doar cat de frumoasa esti acum, in trecut si pentru totdeauna. A mea !

[Se reazama unul de altul, cele doua Scaune, intr-o atipire]
                                                 
                                                              [Cade cortina]

                      Actul al II-lea

Trezindu-se, el priveste rasaritul de soare.Se trezeste si ea.

Scaunul,El: Am o idee,urmeaza-ma !

El o trage de mana usor catre dreapta peisajului.

Ea, mirata : Stai.Unde,unde, ce vrei sa faci? Unde ma duci?
Scaunul,El : Taci si vino.Mai repede!

Strengareste, aproape ca alearga, urmandu-l.El are in gand, tinta a drumurilor lor, un dormitor. Nu stie ca nu mai au asa ceva, au pierdut tot.Casa lor e pamantul, dar in curand, in curand...
Pana atunci alearga.

                                                            [Cortina cade]

Cei doi revin pe scena, fac cu mana spectatorilor si pleaca.Nu se mai intorc.

Jul 10 2008 09:18 pm
Stau pe o bancuta uitata de vreme dintr-un parc pierdut in timp si privesc oglinda lacului. Ma scald in ochii tai si intalnesc aceeasi sclipire ideala. Fascicule de culoare se amesteca in privirea ta verde deschis si creeaza efectul de smaralde uitate pe fundul unei mari. « Ai ochi frumosi » iti spun si ma apropii suav de buzele tale. Senzatia de cadere e atenuata de faptul ca ma tii in brate. E o dupamasa calda de vara si tot ceea ce conteaza in peisaj suntem tu si eu, doi pelerini in cautarea sentimentelor, intr-o lume fara idealuri.

˜¨˜”°º•Himere cu aripi•º°”˜¨˜

Jul 10 2008 09:17 pm
Praf…


Praf in aer, praf in suflet, praf pe strada
Praf si pe oglinda ce zace acum mata
Pe coridorul lung ce duce in salonul gri
Ce mai inseamna in ziua de azi « a iubi « ?

Amintiri indepartate, ascunse de fum
Ce ar trebui sa-mi spuna toate astea acum ?
Timpul curge ca un fluviu fara incetare
Sentimentele se pierd intr-o lume mult prea mare.

Praf in hartii uitate de timp, praf pe raftul de jos
Poze si jurnale vechi, cu ce-mi sunt azi de folos ?
Incetez sa mai privesc spre un trecut ce m-a invatat
Sa privesc la un viitor mai bun, desi putin indepartat.

Intr-un val de ceata imi amintesc vag o clipa de tacere
In care El privea cu ochii inlacrimati de o trista durere
La o despartire inevitabila, de care era cel mai responsabil
O sa uit de asta si o voi trai din nou cel mai probabil.

Praf in ochi, praf peste lumea intreaga din jur
Praf peste sentimentul de iubire cel mai pur…
Dar vine dinspre miazazi o ploaie rece si delicata
Ce va sterge toate amintirile ce au durut dintr-o data.

˜¨˜”°º•Himere cu aripi•º°”˜¨˜

Jul 10 2008 11:03 am
Vacanta. Linişte sub nucul bătrân. Mâţa priveşte galeş o vrabie. Vrabia coboară şi mi se întinde somnoroasă la picioare. Cosaşi trec prin faţa casei. "Da, e frumos porumbul!" Câţiva copii gălăgioşi aleargă. Au trecut. Linişte. Un bunic îşi aşteaptă nepoţii. "Stau toată vara!" Un zâmbet sincer îi luminează chipul. Îmi iau o carte şi mă duc în livadă. Vişine coapte. Gustul lor dulce-amărui face trecerea de la vis la realitate. Pe stradă, oameni bătrâni. Anii sau munca? Feţele lor pline de praf trădează totul. Resemnare. Nepoţii vin cu maşini de teren şi cu gaşca din cartier. Telefoane sună continuu. Hip-hop. Manele. A doua zi nepoţii pleacă. Mucuri de ţigări şi cutii de bere. Banca de sub nuc transformată în lemne. Pentru grătar. "Se întorc", îmi spune bătrânul. "Îşi fac o vilă." Un zâmbet nesigur...

Mocanu Laura

Jul 9 2008 03:01 pm
FEMEIE, CEAS CU PULPE

motto:
"Cernit voi mereu - m-auzi ? -
Singur, fără tine, în Paradis !"
(Odysseas Elytis)



Singurătatea lui Dumnezeu,
grea de tirania narcisistă a identităţii,
a căzut prin pielea cerului veche
în puţul fără fund al feminităţii.
Ah, îngaimă îngerii de ziua a şaptea, Adamah,
gol nepătruns în arhiva facerii de sine,
pulsul empatiei în diversitate şi la bine,
femeie, ceas cu pulpe pervers
în care timpul picură sublim invers !
În sângele angelic se-mepereche
carnivore orhidee
şi-n neuroni galopul hergheliilor de cai sălbatici
erupe în amoc al infinitului ce se vrea strop
cutremurat şi viu de fericire, ca idee...
Cu suliţă de-arhanghel te dezgrop
din colbul primei clipe arse de lumină -
când dorul ne-mplinirii era vamă,
plăsmuind noimele din uterul mamă -
vremuire sacră, sâmbure de rouă,
hai să-mpărţim singurătatea pe din două
şi claia de bucurii din vârful clepsidrei !
Cum pui în genunchi primul păcat,
ca jertfă despuiată la vedere
şi rugăciune smerită de muiere,
picură rod de viaţă preacurat
vânoasa înmărmurită de frumos,
iar bunul Ziditor îţi face jocul cu focul
pogorând duh în cuibu-ţi cărnos,
repetând creaţia ca şi uitată,
ca şi cum El ar iubi prima dată...


Deva, 2007

Ioan Crişan

Jul 9 2008 02:52 pm
Introspecţie în orb

M-am zbătut în uriaşa sferă-a minţii
la fel pe dinăuntru şi pe dinafară -
furnicar zorit, încâlcit ca o gară
cu ţăcănitul mărfarelor de emoţii şi idei
rulate o viaţă printre neuronii mei...

în van mi-am zdrobit ţeasta, iubito,
să ies din oul de dinozaur vicios
să te-ating, să te gust, să te cunosc
împărăţie nemaivăzută de mărgean,
alăptai pe maidan în dosul peronului
puii de graur uitaţi în coaja ţâţelor.

maica mea mi-a legat buricul
de picioarele îngerului păzitor,
m-a-nfăşat cu milă-n aripile-i de foc
şi m-a ţinut cu buzele lipite de cer.
a tunat sau uşa Raiului s-a închis
Adam a întins fulgerat braţele către Eva
în lacrima rotundă de dragoste
când s-au trezit la iarbă verde...

Iubito, să uităm libertatea dintâi
că prima femeie n-a avut mamă ?
a prăsit o lume de copii şi i-a iubit
cu iubire de tată ca şi pe bărbat,
n-a existat regresum ad uterum,
Adam nu s-a proiectat Pygmalion
prizonier în Galateea de marmoră,
a rupt o frunză şi-a gustat realitatea.

plăsmuitorul coconilor - ouăle euri -
nu-i în gălbenuşul egolatru amăgitor,
El a despicat ferm rotundul perfecţiunii
şi-a pus o sămânţă Mariei pentru Isus -
jertfindu-l iubitor în nemărginit la nesfârşit...

mai 2008, Deva

Ioan Crişan

Jul 9 2008 02:19 pm
Fragment

e o caldura infernala....

dinu sta pe o banca de sare de la malul marii si urmareste pescarusii ciugulind coji de scoici. miroase puternic a maro ars, a nisip incins si marea are gust de peste fript...

soarele sta agatat pe bolta ca un decapitat si parca a uitat sa apuna...
la umbra lui pamantul se coace - un pepene galben imens pus la rotisor. pe alocuri pepenele crapa scuipand afara seminte negre - roiuri...roiuri de furnici.

zeama? a murit secata de banca de sare care nu mai poate de sete; de atata caldura simte cum i se preling pe picioarele albe cristale lichide.

dinu viseaza si briza adie indeajuns de tare incat sa-l incarce cu o sumedenie de mici paralelipipede sarate....aude un zgomot in spate si tresare intorcandu-se: cinci capre albe il privesc cu ochi de boabe de vin.

- cinci capre perfect albe? ce naiba, soarele asta a decolorat pana si animalele?
una dintre capre se apropie incetisor si incepe sa linga cu pofta sarea care parca ii creste din haine

- piei aratare! striga dinu, cred ca am stat prea mult la soare si mi s-au clocit creierii....am inceput sa am vedenii...
(...totusi caprele nu sunt inchipuiri...)

de nicaieri se porneste vantul...un fir gros agitat de...NIMENI...se rasuceste insurubat in parul tanarului.

caldura se topeste in galben moale...iar culoarea se scurge pe panza din cauza apei (...data viitoare o sa folosesc ulei...)

caprele dorm sforaind cu alge uscate agatate in lana iar dinu casca urechile...le este sete de sunet.

nu se aude nimic....vantul bate ocru fara murmur......

Alexandra Chescu

Jul 9 2008 02:18 pm
opera de arta

mana porneste usor adulmecand desprinsa parca de trupul care nu i-a apartinut niciodata....este ca si cand aerul s-a rarit pe alocuri asemeni unei panze spalate prea mult....prin ochiurile crapate se strecoara degetele...

piciorul o urmeaza, contorsionandu-si muschii pentru a sustine pe un varf intepat in podea greutatea unei intregi fiinte.

coup de pied, o scurta saritura si muzica devine forma..... o forma care desira si mai mult aerul taindu-l scurt si intinzandu-l pe alocuri ca pe un elastic....

dansul.....cuvant banal care aduna in matca sa atatea minunatii....cea mai veche forma de comunicare, mai ales ca doar prin intermediul lui stramosii nostri isi puteau face atenti zeii...care aduceau ploaia, sau soarele, sau vantul, sau iubirea......

dansul.....cel mai minunat mod de a-ti rosti dragostea.....intruchiparea pe verticala a dorintelor si a dorului buzelor...

o mana sa topeste in alta....un chip se contopeste in altul intr-o poveste de iubire spusa doar in gand...

aripi calde de carne moale...bratele ei....si ochii umiti incarcati de roua lacrimilor....admiratia lor...

si mana a invatat sa dulmece aerul...pentru ca nimic nu poate fi mai minunat decat sa faci din propriul trup o opera de arta....

Alexandra Chescu

Jul 9 2008 02:17 pm
oglinda

O cunosc de cand ma stiu….a purtat-o in ochii sai albastri mama in momentul nasterii mele, luciul apei, lacurile din cer……e in cioburile de sticla colorata de pe strazi, parca-i zaresc un colt in sufletul iubitului si scoate ochiul ei transparent in metalele frumos lustruite.

Oglinda…..prietena mea….ma ajuta sa-mi amintesc cine sunt, ca sa nu uit cumva ce culoare are irisul din ochii mei, buzele, parul……

Oglinda….dusmanul meu….ma obliga sa nu uit ca nu sunt nemuritoare, un fir de par alb…..trecerea timpului…..

daca o privesc ca sa ma bucur devin ca prin vraja cea mai frumoasa fata din lume….cu trup de trestie moale……daca o privesc sa ma intristez, imi pare ca am albit peste noapte, ca mi s-au uscat pleoapele si parca o paloare mi s-a asezat pe tample.

Oglinda este exact ceea ce vrem noi sa fie….prietena noastra intelegatoare, starea de spirit buna, dar si incruntarea si furia fiecarui val uitat pe suflet…

…..asa, in oglinda,sunt ingropate bucuriile si tristetile noastre….de fiecare dimineata…

Alexandra Chescu

Jul 9 2008 11:10 am
muza suspină

m-am gandit de multe ori la contemporaneitate si la lupta de emancipare dusa de femei.

e minunat cate lucruri bune ne este dat sa traim. cred ca nici macar in antichitate (in cea egipteana, mai ales), cand oamenii se bucurau de ceea ce termenii numesc azi "open minded" femeia nu a fost pusa pe asa un picior de egalitate cu barbatul.

putem purta pantaloni, putem fuma cot la cot cu sexul tare, putem vota (lucru care nu ne era ingaduit la inceputul secolului XX), putem bea bere pe terasa, fara ca cineva sa ne considere horror sau lipsite de stil, putem umbla aproape dezbracate, iar unele dintre noi isi tin jumatatile masculine sub papucul cu toc cui.

insa.......in ciuda armistitiului aparent, razboiul sexelor mocneste, iar feministele convinse isi ascut sagetile, pentru ca cel mai scurt drum spre inima unui barbat este prin pieptul lui, nu-i asa?

am castigat atat de mult in ultima suta de ani, ma intreb, insa, ce am pierdut....?

femeile, in nebunia lor de a se lega cu lanturi de garduri pentru a fi ascultate, in obsesia lor de a deveni egalele barbatului si-au pierdut farmecul....

tot ceea ce fascina odinioara......stilul, eleganta, finetea, fragilitatea, misterul feminin...
magia ascunsa de fusta lunga pana la glezne, palaria cu boruri largi care acoperea ochii de caprioara lacuiti cu negru, manusile, pielea fina a unor maini albe, fastaceala si roseata obrajilor, nevoia de protectie....

totul s-a pierdut.....

azi femeile nu mai lesina din pricina emotiilor puternice, nu mai stiu sa bata din gene cu subinteles, uita sa mai fie pana si subtile si, cel mai grav, cred ca bunicile lor erau prostute si nestiutoare, ca asta e viata adevarata, pentru femei adevarate.

cum sunt, insa, "femeile adevarate"?

cele agresive, care stiu sa-si domine barbatii, cele care nici macar mame nu mai pot fi, pentru ca munca bine platita le ocupa tot timpul, cele care isi dezgolesc picioarele si buricul si se "echipeaza" cu un decolteu adanc pentru a-si "vinde" cat mai bine "cunostintele", cele care injura si stiu sa puna pe toata lumea la punct cu o vorba plina de venin.....


ne-am straduit atat de mult sa devenim masculine, incat nu ar trebui sa ne mire prea tare momentul in care el, cel care odinioara se topea in ochii nostri fascinat, o sa ne bata camaradereste pe spate la o bere, in loc sa ne sarute mana....

femeia, misterul absolut si divin al umanitatii, cu ochii ei adanci plini de pacate nemarturisite care incita imaginatia, care facea gheata sa se topeasca de la zece metri, nu mai exista azi........ea s-a transformat intr-un "robocop"modern echipat cu silicoane, buze false, bronz gretos si mai ales......cu lipsa de spirit de prea multe ori....

Alexandra Chescu

Jul 9 2008 11:10 am
cub - de pânză albă

pierdut...
din colţul mâinii mele privesc
albul pământului

de pe acest pământ fara negru
îmi arunc şi-mi inec ochii în albul cerului...într-un cer, fără cer...

inspir lacom aerul de pânză:
un aer fără culoare, fără miros,
dar cu un înţepător gust de cretă

în albul deşirat creşte iarba
iar cotul meu îşi lasă amprenta în fâşiile din împrejurimi

mi-e dor de rotund
şi-mi încercuiesc un picior rotunjit,
pe colţul de sus ascuţit

în linia frântă a ochilor se-nvineţesc
scârţâind
zorile...

Alexandra Cheşcu

Jul 8 2008 07:56 pm
…

ştiu că poţi ţine un secret
cică
şi lui Dumnezeu îi vine uneori
să scrie
iar pentru că-i place mai mult
să ne intuiască reacţiile
ne acoperă uneori
cu zăpadă sau ploaie
să nu ştie exact
dacă plângem din dragoste
…
rebel
trăiesc mai mult pentru tine
să separ noaptea de femeie
şi tropotul zilei
îm-păcat
…
la un moment dat
eram în stare să-mi fac
din cuvinte burghiu
să-mi fixez iubita
pe creier
…
de prea puţine ori am sanctificat cuvântul
de prea multe ori am sacrificat femeia
ca idee pierdută
re-trasă în cara-pacea plăcerii

poate
într-o primăvară
îmi voi curăţa iubita
ca via
de toate literele pe care le-am lăsat
să crească pe ea
ca vâscul
…
acum e rândul tău
întinde-ţi pe masă hainele
iar dacă n-o să ai destul spaţiu
întinde-te
chiar şi pe podea
hai
nu-ţi fie ruşine
fă liniştită
din haine
litere de tipar
şi scrie-mi că mă iubeşti
…
hai
că dau o bere
să-ţi demonstrez cum se vede
dragostea prin sticlă

într-o zi
am scris pe etichetă
tot ce-am crezut că-i mai frumos
despre femeie
iar când am încercat
să văd lucrurile dintr-un alt unghi
am constatat că
totul stă exact pe dos
…

nu-mi răpunde să nu am
re-muşcări
dar poezia poate fi pentru tine
ca plânsul unui prunc nou născut.

comparaţia nu-i deloc deplasată
că se spune
că-l arde viaţa
sau mai exact
prima gură de aer
îl ustură într-un mod greu de imaginat
aşa că
în clipa în care te vei aproia de vers
poate o să te doară
dar crede-mă
o să te obişnuieşti
la fel cum eu m-am obişnuit
cu ideea că Dumnezeu
m-a învăţat să scriu doar despre femeie



mircea crişan

Jul 7 2008 05:25 pm
A fi sau a nu fi...
Pornind de la vorbele marelui Will îmi frământ şi eu neuronul în căutare de răspunsuri.
A fi sau nu... sincer?
A fi sau nu... eu însămi?
A fi sau nu... ce aşteaptă alţii?
O replică dintr-un film îmi ridică încă o întrebare: încotro?
Îmi stau înainte două drumuri: cel nou, nesigur care mă provoacă, mă incită, mă cheamă să-mi arate lucruri noi sau cel vechi, bătătorit, arhicunoscut,care îmi aduce siguranţă şi oarecare confort?
Pe care păşesc? Ce vreau?
Mă simt ca-n târgul lui Creangă unde precupeţe cu poale-n brâu şi negustori cu pălăria dată pe spate mă îmbie: „marfă bună de vânzare, marfă bună...”
Dar pupăza nu-i a mea, nu se cade să o vând! E luată de pe net cu copy-paste şi mă prinde legea copyrightu-ui!
Hmm, încă stau la intersecţie! Îmi frământ barba cu degetele şi mă întreb: s-o iau la stânga? S-o iau la dreapta? Pe cine să întreb?
Mă uit în jur. Unul are căştile pe urechi şi răzbate tare în afară muzică rock. Altul umblă cu un casetofon imens în mână şi din el răsună o voce plângăreaţă: „Oooooooooof, viaţa mea...” Oare dacă-i deranjez din preocuparea lor ar ştii să-mi arate drumul bun? Până să mă gândesc, ei trec. Nu-i mai văd.
Mă aşez pe marginea drumului. Încă nu mă îndur să plec. Aştept. Trece o pereche ţinându-se de braţ, sporovăind şi râzând, mă ridic să-i întreb pe ei, dar nu mă observă.... trece o familie cu trei copii, părinţii înainte discută însufleţit de parcă ar pune la cale soarta lumii iar copiii aleargă în juru-le fugărindu-se... nu apuc să le fac semn să se oprească....
Trec doi bătrâni cu perii albi, merg molcom unul lângă altul şi nu îndrăznesc să-i tulbur...
Trec...
Trec...
Trec....
Pe marginea mea de drum îmi dau seama de ceva: nu ştiu pe care drum au luat-o! Atentă să vad cine mai trece nu am văzut drumul bun....
Şi acum nu mai trece nimeni.... Nici un indiciu....
Şi mâine va fi o zi! Până atunci rămân la întrebarile mele: a fi... sau nu? Încotro?

Elena

Jul 5 2008 03:01 pm
Pe tine te vreau

Te vreau nebun, te vreau ciudat, te vreau sensibil si copil
Te vreau atent, te vreau artist, te vreau acum, te vreau etern.
Las-o sa cada, o clipa de fericire intr-un pahar de iubire
Ascunde camasa, strange-ma in brate si deschide vraja.

Te vreau intr-o stea, te vreau azi, te vreau intr-o zi ploioasa
Sa curga peste trupurile noastre ude picaturile reci de gheata
Te vreau intr-un nor, te vreau maine, te vreau intr-un viitor
Construit de noi intr-o tara unde tu ai pictat al nostru decor.

Te vreau asa, te caut incontinuu, te gasesc aici
Aici unde se ascunde inima mea plina de intrigi
Te vreau langa mine, te vreau prezent, te vreau mereu
Te vreau al meu si asta e tot ce-mi mai pot dori eu.

˜¨˜”°º•Himere cu aripi•º°”˜¨˜

Jul 5 2008 02:46 pm
Doua luni

Doua luni au trecut de cand viata mea s-a schimbat…
Doua luni cate am stat cu tine m-ai invatat acestea:
Ca doua suflete se pot potrivi perfect, precum aliajul in forma
Se pot asculta, se pot auzi, chiar daca le despart distante uriase…
Si in ciuda crudului destin care incearca sa ne intarzie
Sa ne tina pe loc, sa ne tina departe unul de celalalt
Avem forta sa mentinem vie in noi flacara aceea puternica
Ce ne mistuie inimile… Facute sa bata impreuna
Fie soare, fie vant si ploaie, fie furtuni sau vreme senina
Ritmul batailor se leaga intr-o melodie doar de noi stiuta…

Si te astept, iubite print, care manuiesti culorile dupa bunul plac
Cu talentul unui pictor ce-si transpune sentimentele pe panza
Cu maiestria unei balerine ce aluneca gratioasa pe scena,
Cu daruirea unui poet ce alearga in cautarea rimelor ascunse…

Salasluieste in tine amalgamul acela de calitati specifice unui artist
Din care multe ma reprezinta pe mine si nu credeam ca am sa gasesc
Vreodata, in cautarea mea asidua, o persoana care sa ma inteleaga
Mai profund decat tine si sa poata vedea in mine ceea ce doar tu vezi.
De o sensibilitate aparte, de un romantism specific, cu o intelegere naiva
De o maturitate copilareasca, de o putere nemaintalnita, cu mintea curata
Cu sufletul bun si inima de foc… Privirea-ti de safir si zambetul strengar
Ai cucerit pe loc o fata cu ochi de obsidian, in a carei privire poti observa
O licarire de speranta, o alee catre un vis, un baiat misterios si eternul abis.
Sunt aici! Si astept clipa sa-ti pot atinge chipul, sa-ti pot simti privirea fixa
Sa-ti pot auzi vocea, sa te pot strange la piept, sa-ti pot lua mana intr-a mea
Sa iti pot adresa cuvintele ce de mult astept sa le spun: “Ma bucur ca existi!”.

˜¨˜”°º•Himere cu aripi•º°”˜¨˜

Jul 5 2008 02:44 pm
Aroma noastra de dimineata

Ma trezesc din vis… Ma imbata un miros familiar, o aroma care ma zapaceste… Trag aer in plamani si simt esenta puternica a cafelei de la prima ora… Cand se crapa de ziua… Cand isi face loc pe cer un soare palid, timid… Spargand linia intunecata a orizontului cu o pata de lumina.
Cobor pe scara rece de marmura… Cu picioarele goale ating fiecare placa inghetata de aerul glaciar al noptii. Ajung in bucataria in care se strecoara lumina difuza a diminetii. Si te gasesc in pragul usii, ciufulit si cu camasa sifonata, dar atat de fresh si adorabil.
“Buna dimineata!” – imi spui pe un ton cald si iti raspund “Buna dimineata!” zambind.
Razele coboara in falduri line si iti piaptana suvitele rebele… Ochii verzi iti sclipesc si zambetul tau atat de primitor ma impinge in bratele tale protectoare. Si in momentul in care ma strangi cu putere simt toata magia din lume adunata intr-o imbratisare. Ma uit in ochii tai si ma privesti la fel cum o faceai pe vremea cand erai un liceean strengar, care intimida domnisoarele din metrou. E aceeasi privire, seducatoare si fixa, plina de atitudine… Si totusi schimbata. Vad in licarirea de smalard a ochilor tai afectiune, apropiere, siguranta, sensibilitate… Vad ceea ce probabil altii n-au putut vedea. Vad toate astea si mult mai mult. Cand ma slabesti din stransoarea bratelor, iti cuprind mana intr-a mea… Si golurile dintre degetele noastre se completeaza perfect… Inaintam spre masuta de cafea… Unde ne asteapta nerabdatoare doua cesti aburinde… Pline cu licoarea noastra preferata… Miros de irish coffee, de alune, de ciocolata si vanilie… Cafeaua imbracata in frisca si indulcita cu zahar… Ritualul nostru din fiecare dimineata… Ne asezam pe pernele moi si confortabile… Prima gura de cafea trezeste simturile, aroma ei iti gadila papilele gustative… Si iti ajunge pana la inima… Schimbam priviri cu subainteles… Dar niciunul nu indrazneste sa zica un cuvant pana la ultima picatura din cesti. Si atunci cand totul se termina si magia se dezlantuie, ma trezesc singura in patul meu, trezita de un miros puternic aromat, familiar si atat de iubit mie… Mirosul dulce al cafelei de dimineata.

˜¨˜”°º•Himere cu aripi•º°”˜¨˜

Jul 5 2008 02:43 pm
Revenire (scaldat de soare)

In obscuritatea camerei ascult elegia linistii apasatoare…
Ma calca, ma apasa cu putere si simt ca ma sufoc…
Aerul din jur piere… Oxigenul se risipeste si simt
Ca nu mai am nicio scapare din gaura neagra a intunericului.

Ma prind de marginea abisului ce licare provocator
O sclipire spre scapare, o sansa spre intoarcerea la natura…
Inot prin necunoscut si ma zbat sa ies la lumina dulce a soarelui
Ce ma dezmierda in dimineti reci de sticla, insipide si inumane.

Ajung la mal si vad… Am nimerit in Rai sau e doar o iluzie optica?
Respir un aer proaspat de munte, cu esenta tare de brazi
Dar stau pe un nisip fin si cald ce se muleaza in jurul coapselor mele
Si am o senzatie ciudata ca ma cuprinde cu totul, ca intr-o imbratisare pasionala.

Privesc zarea si amurgul, pictat in cerneala si tus… Tonuri suprapuse
Degradeuri meticulos lucrate… Aud chemarea suava a marii salbatice
Si simt ca am ajuns acasa.
In departari incet susura in izvor cu apa rece ca gheata si eu… Sunt aici.

Iar tu… Tu unde esti?... Intorc privirea spre poienita din spatele meu
Si te vad venind agale… Imi zambesc in sinea mea si astept.
Sunt inghetata in prezenta ta si ochii tai ma fac sa tremur incet
Dar te asezi aproape de mine si ma cuprinzi cu trupul tau si bratele protectoare.

Sper doar sa nu visez, sper ca privirea blanda si licarirea din ochii tai verzi
Sa fie adevarate… Sa fie aievea… Sa fie pentru eternitate.
Ma cuprinde microbul artistic al filozofarii fara sfarsit si vorbesc intr-una
Desi as vrea sa tac pentru a-ti putea aculta vocea senzuala si matura care o ai.

Si dupamasa se scurge in defavoarea noptii negre ce inghite orizontul
Dar nu ma mai tem, caci te am langa mine si nimic nu ma mai poate invinge
Cand simt atingerea palmei tale si contopirea ei cu a mea
Observ ca ea umple golurile dintre degetele mele si eu pe ale tale.

Sa fie oare coincidenta?... Soarta?... Noroc?... Mana destinului?...
Sau sa fie pentru prima oara o compatibilitate atat de evidenta
Incat nici noi nu o mai putem ignora si lasam totul sa curga de la sine
Invat sa nu ma mai pripesc cum m-au invatat altii si iau totul pas cu pas.

Reinvie in mine adevarata eu si inspir cu sete privind din noua perspectiva
Ca un prunc nou nascut ce trage in plamani prima lui gura de oxigen
Dumnezeieasca este puterea dragostei, care te scoate din intunericul banalitatii
Si iti ofera sansa sa privesti din nou zambind spre soare.

˜¨˜”°º•Himere cu aripi•º°”˜¨˜