Stay Signed In
Do you want to access your site more quickly on this computer? Check this box, and your username and password will be remembered for two weeks. Click logout to turn this off.
Stay Safe
Do not check this box if you are using a public computer. You don't want anyone seeing your personal info or messing with your site.
O frunză, cea din urmă, s-a desprins
şi-ncearcă pe spirala ce coboară
să-nvăluie-n rotitul ei cuprins
rotatul pom ce-a fost odinioară.
Dar nu-i mai află fragedul chenar,
orbecăind prin vântul care-o poartă.
O mâna care dibuie-n zadar
să-şi nălucească Primăvara moartă ...
Apoi, se-aşterne, scurt, c-un ultim spasm ...
Va povesti, ca mâine, rădăcinii
cum a pornit şi cum s-a-ntors în basm
din marea aventură a luminii.
Adusă aici de Beth.
Oda Cepei
Pablo Neruda
"tu iesi din tarana
vesnica, neatinsa, neprihanita,
ca o samanta de stea
si atunci cand cutitul
te taie-n bucatarie,
se naste singura lacrima
fara durere."
Adusă aici de ElZap.
Poetii
Dan Danila
Când pentru unii e un singur of
pe lume: cursul la valută –
ei scriu poemul florii de cartof,
cea mai umilă floare cunoscută
doar pentru că i se aduce vină
că şi-a uitat parfumul peste-ocean –
chiar dacă-i sora florii de castan,
e alungată din orice grădină
Adusă aici de ElZap.
Apartenenţa
Marcel Breslaşu
Din orişice nor care trece
îţi poti făuri un rădvan –
să-ţi poarte spre steaua cea rece
fierbintele vis năzdrăvan.
Nu crede-n stihia-i domoală,
în paşnicii-i paşi de bătrân.
Furtuna duc norii in poala
şi-ascund câte-un fulger în sân.
...Din orişice dangăt de clopot
iţi poţi face-o scară la cer.
Al sângelui repede ropot
e singurul tău temnicer.
E inima ta pământeană
făcută să bată aici;
spre-a cerului palidă geană
doar ochii ţi-e dat să-i ridici.
...Din orice copac al pădurii
se poate ciopli un catarg –
dar cruntul sărut al securii
e preţul plecării spre larg.
In rănile veşnic deschise
mai gâlgâie sevele-adânci.
Alminteri, corabia cu vise
işi spulberă prora de stânci.
Adusă aici de Beth.
Mi-am smuls din suflet aripa de înger,
Şi-acum iubesc prin lume alergând...
Mă mai cuprinde, tainic, veşnicia –
Vechi legământ, păstrat din când în când.
Mă mai încearcă dorul meu de stele
Şoptite ploi îmi freamătă în piept
Când Serghei spune c-a-nflorit scoruşul
Iar eu m-aşez sub el, să te aştept.
Şi-o clipă uit că-s suflet fără aripi
Şi nu mai am cu ce să te cuprind...
Îmi cade-n păr zăpadă din petale
Şi-n anotimp mă pierd atunci, iubind.
Că-mi pare iarnă primăvara asta,
Cu sănii din trecut umblând hai-hui...
Şi parcă-aud, în seva din petale,
Râzând cu lacrimi clopoţelul lui...
M-aşez, atunci, cu faţa către stele
Cum îşi dorm morţii somnul lor de veci
Şi-astept să-ţi văd aripile pe boltă
În sania poetului când treci...
adusă aici de Beth...
Jertfe uitării
Vin dinspre ceilalţi corăbii de gânduri,
Vagi siluete cu pânze de cer...
Esti inundat de albastre durânduri,
Corăbii vagi, între coaste, îţi pier...
Nu mai găseşti nici adânc, nici lumină...
De minutar pare timpul ucis...
Corăbii vagi, între coaste-ţi, se-nclină:
Jertfe aduse uitării-abis.
Triste duminici schimbate-n cuvinte...
Să-ntorci albastrul în mare ai vrea...
Pânze de cer - spre aducere-aminte:
Eşti ancorat de corabia ta.
Iar navighezi printre coaste şi tâmple,
O siluetă cu aripi de vis,
Neîntâmplări se grăbesc să se-ntâmple:
Jertfe aduse uitării-abis.
Vin dinspre tine fioruri de-o clipă,
Tu le preschimbi în depline tăceri...
Triste duminici căzute-n risipă,
Neîntâmplări şi suave dureri...
O nouă lume în vag eşuează
Fără regret, resemnat, dar decis...
Mirări şi aripi albastre veghează
Jertfa adusă uitării-abis.
Nu mai e loc între piatră şi tâmplă,
Nu mai e loc între tâmplă şi cer,
Iar eşti mirat şi din nou se întâmplă
De-o veşnicie să mori efemer...
adusă aici de Quasimodo...
Să nu te miri, să nu te miri de mine
Că ţin pe aripi resturi de chindie
Ştii doar că serile acestea pline
Sunt de feeric… şi de poezie.
Nici n-aş putea, acum, să ies din seară,
Pe tâmplă am o aripă de-apus,
În suflet: o-nserare dulce-amară
Şi-un înger, talpa lui, pe văz mi-a pus.
Nici tu nu vrei să cazi în dimineaţă,
Pierzând nocturna. Ştii, mi-ai spus-o mie!
Ci, nu te mai ascunde de cuvinte!
E “liber”, de acum, la poezie.
adusă aici de Quasimodo...
Autoportret
Nichita Stănescu
I
Timp nu are decât Timpul.
Adevăraţii copaci au numai frunze
şi se simt destul de bine astfel,
cu atât mai mult cu cât frunzele
se aseamănă cu secundele verzi.
Adevăraţii copaci seamănă cu orele, sau
cu zilele cărora le poţi vedea
toate secundele deodată,
dar numai atât.
II
Numai timpul are timp.
El, singurul, are fiinţa lungă.
Sufletul, oasele lui obosite,
pe un pat, întruna, vor să se-ntindă-
făcut dintr-o singură scândură
şi mai apoi, dintr-un fulg,
şi numai un fulg
care n-ar putea niciodată să zboare,
să se smulgă
din prezentul acut.
III
Copacii n-au timp
decât dintr-un punct de vedere al cuvintelor...
"Copaci"-se numesc
din înşelătorie doar.
Pur şi simplu există
şi asta e tot,
iar atunci când nu sunt
e ca şi cum nici n-ar fi fost.
adusă aici de Anamaria...
Mă mai încearcă, Doamnă, câteodată,
Câte-un Crăciun, în plinul miez al verii
Şi sufletul mi-l simt “câinesc” şi, iată,
Mă-ncrâncenez în şoapta înserării.
Şi îmi mai vine, Doamnă, dinspre lume
Să mă ascund în sufletu-mi stingher,
Să-mi gâtui înfloririle nebune…
Şi să-mi aşez, pe viaţă, straşnic ger.
De asta mai ascult câte-o sonată
De Bach… şi te aştept la ceasul serii...
Mă mai încearcă, Doamnă, câteodată,
Câte-un Crăciun, în plinul miez al verii...
adusă aici de Quasimodo...
Iubitul meu îmi dăruieşte
scumpe parfumuri, scump
miros...
iubitul meu este
puternic,
înalt
şi zvelt şi e
frumos...
E trist şi alb dar
când zâmbeşte
obrazul pur i se roşeşte
şi are-n mijloc un
pistil
şi e
atâta de... viril!
Când se deschide înspre mine
îmi e şi... cald... şi frig...
mi-e bine...
Şi mă pândeşte
la chindie
pe geamul din bucătărie.
Îmi scot pe geam coama
balaie
În timp ce mestec în...
tigaie
şi îl privesc, zâmbind
uşor...
Se fâstâceşte parcă-n vânt
şi mă priveşte-ntrebător
când îşi înalţă trupul
lin
şi e atâta de blajin!
Noi ne iubim doar din
priviri
fără prea multă vâlvătaie!
Şi-mi arde carnea...
din... tigaie
când peste geam,
la el,
mă-nclin
să-l mângâi, tandru, pe...
petale...
Era să uit:
el e un... crin...
adusă aici de Beth...
Când paşii tăi îmi desenau lumea,
bucată cu bucată,
lacrimile învăţau să tacă
iar sufletul, încălzit de răsuflarea ta,
îşi dezbrăca tăcerile.
M-ai cuprins, dar era târziu
pe partea mea de lume,
iar când m-ai scăpat
luna mai plecase luându-şi cu ea,
cărăbuşii.
Pe felia mea de cer înfloriseră macii,
să-mi acopăr cu roşu
sufletul dezgolit de vise,
tremurând ca frunzele mesteacănului
plantat astă-toamnă.
Iar rana aceea deschisă
e fereastra către sufletul meu...
adusă aici de Beth...
Revista noastră a-mplinit o lună!
Un nou născut, în lumea asta veche...
Eu am să-aştern, în cinstea ei, o rimă
Şi am să-i pun cireşe la ureche...
Şi pentru ea, păstrez ascuns în mine
Dintr-un castan, fior de stinsă floare
Presată între aripi moi, de îngeri...
Să pot să-i povestesc, când va fi mare...
Născută-n anotimpul cu iubiri,
Revista noastră, astăzi, gângureşte
Despre salcâmi, şi tei, şi trandafiri...
Dar câte va putea vorbi când creşte!
adusă aici de Beth...
De 1 iunie
Te-aş întreba, în treacăt, dacă mai eşti copil,
dacă mai scoţi pe-afară poveştile din tine,
dacă zâmbeşti păpuşii cu ochii de vinil
ce-aşteaptă mângâiere pe raft, în magazine?
Te-aş întreba, în treacăt, dacă zâmbeşti în vis
când dau în pârg cireşii din amintirea veche
şi se aprinde luna pe cerul larg deschis
să vezi cum zboară îngeri cu fructe la ureche?
Te-aş întreba, în treacăt, dacă-i şi ziua ta
când eu din cuib de păsări pândesc să vină vara
şi-mi cos peste rochiţă petalele din ea
să-ntâmpin cărăbuşii în frac, când vine seara?
Te rog pe tine, omul oprit spre-a mă citi
Să-mi dăruieşti un zâmbet... şi să mai fim copii!
adusă aici de Beth...
Să ne întoarcem, iară, către bazme,
Cu candide fioruri de copii,
Să ne-mpletim cu magic şi fantasme,
Să preschimbăm decoru’-n jucării!
Să nu simţim nici foamea, nici minciuna,
Răpiţi de jocul nostru-atât de drag,
Să ne sfădim, naivi, cu semiluna,
Ori cu-n brotac… ce “oăcăie” cu-arţag.
Ştiu, poate că-s nebun că stau să număr
Steluţele din cer şi-al mierlei tril,
Ci nu simţiţi voi, dragii mei, sub umăr,
Un “loc” unde zâmbeşte un copil?
adusă aici de Quasimodo...
Cu flori de tei şi cu cireşe coapte
păşesc în somn cu gândul către tine
când cerul se deschide-n miez de noapte
şi îşi întinde palmele spre mine.
Şi parcă-mi fură noaptea din cuvinte
când te şoptesc în visurile mele
şi-ntoarsă spre-o aducere-aminte
te zugrăvesc să fii la fel ca-n ele.
Nu las să-mi intre noaptea pe fereastră
mă zbat, în vis, să-i pun zăvor tristeţii
şi-apoi cu bulgări de lumină-albastră
încerc să spăl rochiţa dimineţii.
Cu flori de tei şi cu cireşe-n poală
dorm sufletele noastre-n porţi de vise,
mor florile petală cu petală
în cimitire de iubiri promise...
adusă aici de Beth....
Tu, lacrimă
Te-am zămislit în trupul meu demult
schimbând , din cărţi, scolastice clişee
şi te-am iubit şi te-am născut apoi
ca lacrimă-bărbat din ochi-femeie.
Şi nu l-am ascultat pe Dumnezeu
am inversat geneza pentru tine,
n-am aşteptat să cresc din coasta ta
ci te-am născut, ca lacrimă, din mine.
Şi te mai nasc, aşa, din când în când
să pot să te mai plâng din vreme-n vreme
iar tu să-mparţi lumina-n curcubeu
şi să rămâi la mine între gene...
adusă aici de Beth...
Şi încă mai învăţ cum să iubesc
chiar dacă fluturi mor înspre chindie
şi-încerc să mă aşez în câte-un vers
să încropesc din el o poezie.
Şi încă mai zâmbesc privind spre cer
chiar dacă norii plâng de-o vreme-ntruna
că-mi scrijelesc iubirile pe flori
şi mor în mine, una câte una.
Şi mai rămân, un timp, privind în noi
chiar dacă toamna curge înspre mine
să pot să-mi amintesc când mi-o fi dor
şi mă apleacă gândul către tine.
Când ai plecat, mi-ai strâns prea tare palma
şi-aveam în ea un vis... ce tristă-i toamna...
adusă aici de Beth
Sunt cerşetor de vise
Eu m-am născut din noaptea albită de zăpezi
mai târâi după mine bucăţi de întuneric
mă spăl în primăvară în albul din livezi
şi mă aşez, aievea, într-un prezent himeric.
Mă mai desprind, tăcută, din umbrele ce cresc
sunt cerşetor de vise întors cu palma goală
şi-mi fac altar din toamnă unde să te iubesc
când îngerii se lasă din zbor, la mine-n poală.
Ştiu, licuriciul nopţii e vierme peste zi
iar vara când apune se scutură de fluturi
de-aceea caut ţărmul unde să pot iubi
şi-n asfinţit de lume, la fel ca la-nceputuri.
Când în oglinzi de ceruri doi îngeri se sărută
eu mă privesc în tine ca-ntr-o oglindă mută.
