Stay Signed In
Do you want to access your site more quickly on this computer? Check this box, and your username and password will be remembered for two weeks. Click logout to turn this off.
Stay Safe
Do not check this box if you are using a public computer. You don't want anyone seeing your personal info or messing with your site.
Îmi aduc aminte că, la câteva luni după ce înţelesesem (cât de cât) să folosesc internetul, am "descoperit" ziarele online şi posibilitatea de a comenta articolele unor oameni pe care, de multe ori, aş fi dorit să-i contrazic, sau să-i muştruluiesc pentru nepricepere, sau pentru rea intenţie. Am luat seama la cele ce se întâmplau pe forumurile de pe la diferitele ziare online şi, după câteva săptămâni de tatonări, am hotărât să comentez doar pe forumurile ediţiei online a cotidianului "Gândul".
Desigur, cel mai important motiv al alegerii mele a fost faptul că acolo scria (scrie şi în prezent) Cristian Tudor Popescu. Au mai contribuit, însă, la consolidarea hotărârii mele şi faptul că puteam scrie oricât şi că puteam scrie cu diacritice. În scurt timp m-am împrietenit cu alţi forumişti şi ajunsesem să simt că spaţiul acela virtual, chiar dacă era împănat cu înjurături şi jigniri ale unor forumişti care aleseseră forumurile de ziare drept spaţii în care se eliberau de demoni şi chiar dacă, uneori, în zelul lui demn de cauze mai nobile, administratorul forumurilor ştergea şi scrieri-comentarii la care "trudisem" ore bune, devenise un fel de "acasă" unde, aproape în fiecare seară, mă întâlneam atât cu jurnaliştii (pe care-i certam doar pentru că doream să fie cei mai buni, cei mai corecţi, cei mai bine informaţi...), cât şi cu amicii forumişti.
Vă veţi întreba, poate, de ce nu alesesem să scriu la mai multe ziare online, la toate, de exemplu şi de ce, deşi existau nenumărate oferte, mă limitasem doar la "Gândul"?
Eu sunt un creator. Oriunde merg vreau să construiesc, să ridic, să durez... Timpul îmi este duşman dintotdeauna şi am învăţat că, pentru a fi în acord cu mine însumi, nu trebuie să mă risipesc în mai multe direcţii decât îmi îngăduie acest duşman al meu, mereu învingător. Ca să mă bucur de propriul meu respect, sunt nevoit să fiu ponderat cu tot ceea ce mi-ar încărca şi mai mult programul meu de viaţă şi, de asemenea, sunt obligat ori să duc la bun sfârşit trebuşoarele care au un sfârşit, ori să nu mă gândesc niciodată la sfârşitul trebuşoarelor care, în afara unor situaţii de forţă majoră, nu ar trebui să aibă sfârşit.
Am ales "Gândul" ca pe un loc unde să-mi exprim ideile şi unde să mă fac cunoscut şi respectat. Şi nu am greşit. Nu eu.
În urmă cu un an şi jumătate, cam prin februarie 2008, o minte "luminată" de la "Gândul" a hotărât că îl deranja lungimea comentariilor şi ne-am trezit că nu mai aveam dreptul decât la cinci-şase rânduri. Înghesuiam ca într-un pat procustian ideile noastre în cele cinci rânduri admise şi, uneori, atunci când vedeam că ni se duc dracului de două-trei ori la rând comentarii (şi-aşa scurtate), renunţam să mai postăm. Apoi, ca să înţelegem că eram nişte proşti demni de milă toţi cei care crezuserăm ca forumurile de la "Gândul" erau spaţiile forumiştilor, ni s-au luat atât majusculele, cât şi diacriticele.
M-am plâns. Credeam că voi reuşi s-o conving pe o jurnalistă, pe care o consideram prietenă, să facă ceva, aşa încât să putem scrie din nou corect. Le ceream, în mod paradoxal, unor oameni care îşi câştigă existenţa din scris - din scrisul corect gramatical - să ne permită să scriem... corect gramatical!!! Îi rugam pe cei care, chiar dacă nu ştiu asta şi, pe cale de consecinţă nu o fac, au obligaţia să-şi educe cititorii, măcar cu privire la corectitudinea gramaticală a modului în care se exprimă în scris, să ne permită să scriem corect!
Nu numai că nu am reuşit să o conving pe acea jurnalistă să readucă normalitatea gramaticală în forum, dar m-am ales şi cu o tăcere sumbră din parte-i, care m-a făcut să analizez mult mai atent noţiunea de "amiciţie". În fine, lucrurile au rămas aşa cum şi-a dorit mintea "luminată" de la "Gândul", iar eu am renunţat să mai comentez la acel cotidian.
Azi, după multă vreme (accesez, din când în când, şi locurile care nu mă mai interesează decât ca fapt divers, iar "Gândul" este un astfel de loc), am "răsfoit" virtual ziarul la care postam cu plăcere în urmă cu un an şi jumătate şi am observat că forumiştilor li s-a înapoiat dreptul la postări consistente, la majuscule şi la diacritice. Am tresărit o clipă şi m-am gândit că ăsta este un lucru minunat. Apoi mi-am dat seama că, pentru mine, ăsta este, de-acum, un fapt indiferent. Nu mă interesează şi nu mă voi mai întoarce niciodată pe forumurile de la "Gândul".
Quasimodo 30 august, 2009.
22
Alergătorul de cursă lungă
Oraşul precum o junglă. Nu invazia imediat-agesivă a simţurilor. Nu atacul clădirilor, maşinilor, claxoanelor, nu icnetul naturii de sub bucăţile de zid, de sub bucăţile de mortar, printre râurile de bitum şi printre râurile de orbi hominizi, marea surpriză. Nu.
Rânjetele prădatorilor şi scâncetele prăzii. Încleştarea fraternă dintre foame şi frică. Înţelegerea abstractă faţă de vecinul de poziţie trofică, faţă de cel de la etajul proxim superior al piramidei. Dar şi groaza, şi ura, şi disperarea, atât ale haitaşului, haituit de aberante forme de inaniţie, cât mai ales ale prăzii.
Peste sfârtecări şi recompuneri, lipsa instrumentului de înţelegere, sau rândurile de sârmă ghimpată, sau tranşeele, sau turnul de fildeş... şi, de-aici, iluzia libertăţii. Sau, poate, dreptul la propria strâmbăciune, asumată, ca o primă şi ultimă sfidare faţă de imanenţă.
Aut nolens aut volens, mă întâlnesc ciclic cu spaima de a nu îmi irosi trecerea prin viaţă. Stau vremelnic în căuşul adânc-primitor al îndoielii şi încerc să mă conving că îmi amintesc demonstraţia teoremei pe care am aşezat-o în temelia construcţiei mele - piatră unghiulară - şi că ea, teorema fundamentală, îmi poate reconfirma că ştiu suficient de multe despre mine şi despre lume încât să-mi pot îngădui să uit o vreme de mine şi de lume. Doar atât cât să pot face o nouă ansă de lut, sau o nouă piruetă, sau să leg o nouă prietenie...
O filozofie de viaţă - de întreagă viaţă, viabilă, deci - trebuie să poată fi aplicabilă fiecărui moment dintr-o viaţă. Altfel te vei surprinde uimit că încerci să-ţi furi propria căciulă, iar acela va fi un timp fatal.
Fiecare "libertate" pe care mi-o arog se subsumează unui univers care se naşte zilnic, cu fiecare nouă experienţă, iar alergarea mea între gândurile mele şi faptele mele, cursa lungă şi inerentele obstacole de pe parcurs, micile halte pentru obligatoriile ranforsări, meschinele fiinţe sabotoare, tot ceea ce îmi catalizează alergarea şi tot ceea ce mi-o înfrânează, devin imediat părţi ale lumii la care trudesc. Oricât de în dezacord vei fi cu travaliul meu, odată ce m-ai cunoscut, lumea mea te va fi absorbit şi îţi vei afla acolo corespondentul. Chiar dacă, uneori, vei ajunge să corespunzi doar neantului...
Aici sunt doar câteva indicii. Privirile noastre pot atinge doar puţinul pe care mâinile astea neîndemânatice, sau glasul acesta schimbător, l-au putut aduce dinlăuntru. Şi, totuşi, câtă risipă! Împletirea dintre privirile noastre şi aceste clipe cu forme relative naşte, uneori, într-unii dintre voi, dorul de mine, iar în mine, dorul mistuitor de a mai aduce în lumina soarelui tăioasa lumină a tâmplei, tremurata lumină a inimii... Alteori, privirile şi luminile nu fac casă bună...
Vor fi mulţi cei care, uitând să-şi ia seama pasului lor, mă vor întreba de ce alerg? Cât mai am de alergat şi unde mă poartă gândul că voi ajunge?
Eu sunt un alergător de cursă lungă. Eu nu am pornit niciodată în vreo cursă căreia să-i fi ştiut bine sfârşitul! Şi, orice poveste mi-aţi spune, eu tot nu cred că sfârşitul există.
Quasimodo, 09 iulie, 2009.
21
Bunicul
Vară. Soare canicular. Curtea bunicilor. Noi, cocoţate pe o grămadă de lemne, ne luăm micul dejun: legume proaspăt culese din grădină lângă nelipsita felie de pâine cu untură.
Mâncăm în linişte, privind în jur la găinile care ciugulesc cuminţi boabele abia aruncate de bunica. Încă îşi mai ţine poalele şorţului cu o mână iar cu cealaltă aruncă boabe găinilor. Ele aleargă bucuroase, ciripind fericite şi dau roată în jurul ei să apuce cât mai multe boabe. Câinele stă tolănit la umbra căsuţei lui, legat în lanţ, ca să nu sară la găini. Se aude grohăitul de satisfacţie al porcilor abia hrăniţi iar de undeva, de departe un cocoş îşi anunţă existenţa şi câinii de prin curţi îşi mai dau câte un mesaj unul altuia că a mai trecut cineva pe uliţă. În târnaţ, bunicul se bărbiereşte. Îi urmărim atente ritualul obişnuit: îşi cară oglinda şi-o agaţă în cui, la lumină, la înălţimea potrivită, îşi aduce ligheanul cu apa încălzită, săpunul, pămătuful şi briciul pe care nu uită să-l treacă de câteva ori, cu mişcări leneşe şi atente, peste cureaua de ascuţit. Apoi îşi umple barba aspră de spumă albă, ca frişca bătută din smântâna proaspătă a bunicii şi o freacă bine de obraz ca să-l înmoaie. Ia apoi briciul şi-l trece tacticos şi lin peste obraz, lăsând în urmă brazde de piele curată. Terminând, îşi spală pămătuful trecându-l prin apa din lighean şi scuturându-l bine. Când dă să-şi clătească obrazul, se dezlănţuie în curte iadul. Cotcodăcit de găini înspăimântate, mâţa miorlăind şi câinele lătrând de zor ne lasă cu îmbucătura neînghiţită şi gura căscată. Ce s-a întâmplat? Pisica şi-a permis să treacă prin faţa câinelui care stătea paşnic, tolănit la umbra căsuţei lui. Bunicul râde de uimirea noastră, îşi şterge obrazul şi ne spune: „Haideţi, dragele bunicului, să vă spun de ce nu se înţeleg câinele cu pisica. Voi ştiţi de unde a început cearta dintre ei?” Bineînţeles că nu ştiam. Aşa că s-a aşezat pe un butuc din curte, ne-a luat lângă el şi a început să ne povestească.
„La începutul timpului, toate animalele locuiau în casa omului. Câinele şi pisica erau prieteni. Dar omului i s-au născut copii şi s-a înţeles cu nevasta lui să mai scoată afară din animale. Însă, nu se puteau pune de acord pe care să îl dea afară. Nevasta susţinea că pisica e bună în casa omului pentru că e curată şi prinde şoareci, iar bărbatul spunea că prietenul lui de vânătoare şi paznicul locuinţei, câinele, nu ar fi trebuit scos afară şi expus intemperiilor, pentru că era un animal credincios. Aşa că şi-au propus un test: vor duce cele două animale departe de casă şi le vor lăsa acolo, dincolo de râu. Cel care se va întoarce primul acasă, va rămâne înăuntru iar celuilalt i se va găsi un loc în curte. Zis şi făcut: au luat animalele şi le-au trecut râul şi lăsându-le acolo, s-au întors acasă să aştepte. Pisica ştiindu-se slabă înotătoare, s-a … pisicit pe lângă câine zicându-i: până acum am fost prieteni, de ce să ne stricăm prietenia…. rrrrrrr…. Hai să ne întoarcem împreună acasă…. rrrrrrr…. Uite, eu nu ştiu să înot, aşa că tu mă vei purta pe spatele tău până pe celălalt mal şi de acolo vom merge împreună acasă…. rrrrrr…. Ce zici? Ce să zică, bietul câine? Că e de acord…. Poate de atunci a apărut expresia „a pus botul” când te referi la cineva care este naiv! Aşa că bietul nostru câine a luat pisica în spate, a dus-o pe celălalt mal şi când au ajuns acolo, şmechera a ţâşnit pe mal şi a rupt-o la fugă, odihnită şi uscată, ajungând, evident, înaintea bietului câine în curte. Până s-a scuturat de apă, până şi-a întins picioarele, până şi-a tras sufletul după înotul obositor, pisica ajunsese deja si se freca linguşitoare de picioarele stăpânei, ştiind că-şi atinsese scopul: acela de a dormi în continuare cu stăpânii în casă. Iar bietul câine stă şi azi afară, legat în lanţ, păzind curtea şi pe noi, iar ori de câte ori are ocazia şi prinde pisica o fugăreşte ca s-o smotocească pentru că l-a minţit şi l-a înşelat ca o perfidă ce e. Aşa că, dragele moşului, nu mai fiţi supărate pe câine când fugăreşte pisica prin curte, pentru că acum ştiţi de ce o face!”
Acestea fiind zise, bunicul se ridică şi se apucă să-şi strângă lucrurile din târnaţ, îşi goli ligheanul şi-l spălă, îşi duse oglinda la loc în casă cu un aer satisfăcut şi zâmbind în barbă, privind la noi cu coada ochiului. Noi, uimite de cele auzite aveam o expresie de mirare neprefăcută, pe jumătate amuzate şi uimite de isteţimea pisicii, iar pe jumătate înduioşate de povestea „tristă” a bietului câine naiv. Ce e sigur, e că de atunci nu am mai privit niciodată cu aceiaşi ochi nici pisica, nici câinele. Iar pe bunicul ni-l amintim mereu ca pe bărbatul falnic şi drept ca bradul pe care-l aducea iarna din pădure, puternic şi spătos şi cu aerul acela uşor amuzat, zâmbind în sinea lui de naivitatea noastră.
Text scris de Elena 29 mai, 2009.
20
Fericirea ca o datorie
Rândurile acestea mi-au fost inspirate de primăvară. Şi de oameni, în egală măsură.
Pentru că după ce am aşteptat-o atâta timp, a venit! Iar noi îi găsim o grămadă de cusururi: da, s-a încălzit dar, uite, plouă! Ori: e soare dar, uite, bate vântul! Până ne hotărâm să o acceptăm aşa cum este, biata Primăvară îşi va face bagajele. Va fi, din nou, prea târziu...
Înţeleptul Greciei Antice (l-am numit pe Aristotel) spunea că avem datoria de a fi fericiţi. Cu toate acestea, în antichitate oamenii se fereau să-şi declare fericirea de teama de a nu fi prigoniţi de zei. Zeii erau invidioşi, fericirea muritorilor stârnindu-le, deseori, mânia. Şi atunci le topeau aripile provocând prăbuşirea lui Icar... ori le luau un rând de piele pentru că, deşi muritor, Marsyas cânta mai frumos... ori inventau cazne perpetue pentru vina de a le fi dat în vileag slăbiciunile, aşa cum s-a întâmplat cu Sisif...
Ascunşi în Olimpul lor, zeii nu erau fericiţi. Nici puterea, nici nemurirea nu-i ajutau. Fericirea nu are sinonime. Amintiţi-vă că, la întrebarea „Eşti fericit?” adresată de către Cain lui Lucifer, acesta îi răspunde: „Sunt puternic!”. Doar puternic, deci...
Aşa că zeii luau deseori chip omenesc pentru a avea parte de fericirea muritorilor de rând. Ei ştiau că fericirea – chiar trecătoare – e mai importantă decât pustiul de pe muntele nemuririi lor.
Dar nu doar zeii coborau printre noi.
Şi Hristos a venit să moară aici.
Lumea celor muritori i-a fascinat dintotdeauna pe cei nemuritori.
Ne fascinează şi pe noi în egală măsură? Îndrăznesc să spun că da, pentru că aşa îmi explic de ce am aşezat şi Speranţa în Cutia Pandorei. Şi dacă zeii şi-au lăsat nemurirea şi au venit să moară printre noi, de ce ne-am încăpăţâna noi să-l găsim pe Utnapishtim? De ce ne-ar interesa secretul nemuririi?
Jules Renard spunea că „nu există paradis dar trebuie să ne comportăm astfel încât să credem că există unul.” Şi ce-ar fi să începem cu această lume, singura pe care o cunoaştem?
Atâta doar că nu trebuie să mai separăm fericirea de prezent. Să încetăm de a o mai amplasa undeva, în viitor. Ca o „Fata Morgana” spre care ne îndreptăm în zadar. Să ne bucure şi ploaia... şi vântul... şi cerul acesta de primăvară chiar dacă se înalţă pe fiecare zi ce trece... iar noaptea nu mai putem atinge stelele cu mâna...
Poate ar trebui să zâmbim mai mult şi să răspundem unei mâini întinse, cu mâna noastră. Şi să fim conştienţi că tot ceea ce provocăm – fericire şi nefericire, deopotrivă – se întoarce la noi nu ca pedeapsă, ci ca o consecinţă a ceea ce facem.
Nu vreau să par prea idealistă şi, de aceea, voi aşeza aici şi cuvintele lui Constantin Noica: „Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă eşti fericit.”
Şi, totuşi... Putem încerca...
La urma urmei, ce pierdem dacă dăruim un zâmbet?
Text scris de Beth. 25 martie, 2009.
19
Sărac de tine, cel care mizezi pe inteligenţa semenilor tăi!
Eu nu-mi atârn aşteptarile de inteligenţa oamenilor. Fireşte, toţi oamenii sunt inteligenţi. Iată-i cum s-au convins că gândesc,... şi că există,... şi că sunt centrul unui Univers bolnav de infinit!... Iată-i cum, egal depărtaţi (sau apropiaţi) de ne-marginile Universului, fiecare seamăn este un mic punct central în jurul căruia gravitează aproape newtonian planete, şi sori, şi galaxii, şi, din nefericire, dănţuiesc scălâmb şi celelalte miliarde de inteligenţe! Iată-i cum şi-au împărţit nevoile în comode şi incomode şi cum se străduiesc să-şi fabrice mici insule izolate unde să poată să redevină incomozi! Măcar declarativ. Măcar mimetic. Să se întoarcă la timpurile când nevoile stăteau toate în aceeaşi teacă, în aceeaşi păstaie, şi când inteligenţa era numai un viitor mit...
Aşteptările mele sunt atârnate de instinctele oamenilor. De umorile lor. Apoase, vâscoase, sticloase... Uite-aşa, mă aşez în orbitele lor şi îi scobesc cu nevoile mele - separate strict în comode şi incomode - în nervii optici, până când praful (stelar) se-alege de inteligenţa lor. Îi râcâi cu unghia în raţionalul os de fildeş al inimilor lor, până când îi podideşte verdea greaţă de a se preface că nu am fi în competiţie. Şi-atunci îmi respiră, mai abitir şi cu o mai scârbavnică halenă, porţia mea de aer, îmi pasc mai repede hatul meu de păşune, îmi pândesc cu mai multă atenţie ostenelile şi, cu preţul sleirii propriilor cărnuri, vin să-mi zădărnicească odihna: mă calcă în picioare şi mă scuipă, sperând să mă ia dracu' odată. Şi Dracul, gentlemen şi atent, dar, mai ales monstruos de inteligent, vine şi mă ia. Periodic. Mă ascunde de visceralitatea oamenilor şi-mi reproşează că îi stric socotelile. Că, fără inteligenţa strălucitoare a oamenilor, rostul lui ia sfârşit. Ba, chiar şi la o inteligenţă ceva mai scăzută, mai obturată de instincte, simte nişte sfârşeli care-i cuprind sufletul cătrănit. Mi-e drag Dracul în aste momente. Aşa cum vă sunt şi vouă dragi nefericiţii pe care nu daţi doi bani şi pe care, vremelnic, îi aveţi la mână.
Îl asigur că mă voi schimba şi ştim amândoi că mint cu neruşinare şi că, odată ajuns în mijlocul inteligenţei oamenilor, iar mă va lua dracu'.
Desigur, mie îmi este teamă de propria mea instinctualitate şi mă străduiesc să port în carne-mi rictusul comun al omului inteligent. Ştiţi şi voi că nu-i prea greu. Te obişnuieşti - încă din copilarie - să spui săru'-mâna când ai vrea să scuipi ochiul bulbucat care te mânjeşte şi să muşti mâna străină care-ţi umblă prin păr. Aşa că îmi pun rictusul ăla. Ca pe o barieră imaginară între lume şi insula mea neştiută, ca pe un paravan în spatele căruia pot să mă zbengui printre cele mai incomode necesităţi ale mele. Desigur, cu teamă. Desigur.
Şi, pentru că ştiu tehnica asta de la nişte guralivi, sunt sigur că toţi o ştiţi şi că toţi vă prefaceţi că sunteţi inteligenţi doar aşa,... de complezenţă. În fapt, vă faceţi loc pentru a vă putea încura pe plajele insulelor voastre neştiute... Până şi pe Drac l-aţi şuguit!... De-aia îl avertizez pe naiv: sărac de tine, măi omule, dacă mizezi pe inteligenţa semenilor tăi!
Text scris de Quasimodo. 27 februarie, 2009.
18
PE VASER
Când am timp, răsfoiesc albume vechi. Azi, am revăzut o poză şi m-au năpădit amintirile…
Terminasem clasa a opta şi nu prea aveam ce face în vacanţă. Într-o zi, mama îmi propune să o însoţesc la Făina, pe Valea Vaserului. Se înţelesese cu câteva prietene să meargă la cules de zmeură. Am fost de acord, cu o condiţie: să nu-mi fixeze o normă.
mijloc de august –
mocăniţa pufăie
urcând printre munţi
Linia ferată trece foarte aproape de râu. Vaserul este când leneş, când se prăvăleşte peste bolovani. Dar mocăniţa merge încet. Cred că, dacă aş alerga pe lângă ea, aş ajunge mai repede la Făina. Dar, poate mă înşel.
Pădurea de brad foşneşte. Începe să picure. Cum o sa culegem zmeură? Pe ploaie? Asta nu mă distrează.
Ajungem în ultima haltă. Un canton mic. Şi două cabane din lemn pentru cei care lucrează la exploatarea lemnului. În timp ce mâncăm, se arată soarele.
Un strigăt. Un copil neastâmpărat aleargă spre noi: „Am văzut un şarpe!” „Sunt vipere pe aici”, ne spune cantonierul. Ne interesăm de urşi. „Ursul nu vine, că are destulă mâncare. Să faceţi gălăgie, dacă vreţi să-l ţineţi departe!”
Urcăm panta însorită. Până nu mă satur, nu pun nici un bob în găletuşă. Apoi, culeg cu spor. Dar, din când în când, privesc pădurea de brad de pe muntele din faţă şi nuanţele calde în care se desfată pomii de lângă linia ferată îngustă.
Lăsăm găleata cu zmeură în grija cantonierului şi, la îndemnul acestuia, mergem să vedem biserica. Acolo, în inima munţilor, lângă graniţa cu Ucraina, muncitorii forestieri, au vrut să aibă un loc în care să pună o lumânare, să se roage, să se reculeagă în momentele de singurătate. Bisericuţa e închisă. Trecem pe lângă ea şi urcăm.
dintre tufe verzi
privesc ochişori negri:
afine coapte
Sunt atât de bucuroasă încât am uitat că nu voiam să muncesc. Adun cu spor şi afine, dar şi flori. Alerg şi vorbesc mult. Mama îmi face semn că nu e frumos. Dar nu prea ţin seamă de sfatul ei. Sunt în sălbăticie.
N-am observat când s-a înnorat. Ceasul arată ora 5. Trebuie să coborâm. Mocăniţa pleacă la 6. Cu sau fără noi.
La vale, trenuleţul, cu un vagon de persoane şi cinci platforme cu lemne, se grăbeşte. Soarele apune înainte de 8. Obosiţi, dar mulţumiţi, nu privim pe ferestre.
drumul şerpuit –
peste pantele abrupte
coboară seara
Text scris de Maria. 02 februarie, 2009.
17
Început de an
Concertul de Anul Nou care are loc la Viena este cel mai important eveniment din prima zi a fiecărui an, un balsam pentru suflet şi ochi, dar şi un mod de informare.
prima zi din an
cu ger de crapă pietrele –
muzica Vienei
Orchestra cântă în Sala de Aur a Musikverein, sală construită în stil baroc, splendid luminată şi împodobită cu frumoase aranjamente florale, aduse, în ziua concertului, din oraşul italian San Remo. Pe ecranul televizorului se proiectează imagini din palatele Vienei sau din jurul fostei capitale a Imperiului Habsburgic. De cele mai multe ori, valsurile şi polcile sunt însoţite de dansatori care evoluează în acele splendide săli sau pe treptele palatelor.
Privesc şi prin minte îmi trec amintiri. Mă revăd împreună cu tata, ascultând la vechiul difuzor concertul din 1967. Parcă o văd pe mama murmurând, împreună cu orchestra, Voci de primăvară.
În acest an, anul Haydn, orchestra cântă şi piese scrise de Franz Joseph Haydn, timp în care sunt difuzate imagini din Muzeul Haydn. Începe Simfonia Despărţirii (în varianta originală Abschied Symphonie). Câte un instrumentist se ridică, îşi ia instrumentul şi iese în linişte. Dirijorul, Daniel Barenboim, se arată nemulţumit, dar piesa este interpretată fără greşeală.
După programul principal, câteva bis-uri.
în Sala de Aur
imnul neoficial al Vienei:
Dunărea Albastră
Apoi muzicienii urează în cor audienţei un An Nou fericit.
Dirijorul se întoarce spre orchestră. Ridică bagheta. Şi renunţă. Se întoarce spre public şi îi face semn să asculte în linişte.
primele note
din Marşul lui Radetzky –
public serios
Înainte de refren, dirijorul priveşte sala. Spectatorii ştiu ce urmează: păstrează ritmul bătând din palme, mai tare sau în surdină, după cum sunt dirijaţi.
Ultimele minute ale ediţiei cu numărul 70. Amintirile vin în ritm de marş: tata bătând, cu un creion, ritmul în tăblia mesei pe care e părăsit rebusul la care lucra, sora mea mărşăluind în jurul mesei din sufragerie, mama privindu-ne cu drag...
marşul se-ncheie
în ropot de-aplauze –
concert de Anul Nou
Text scris de Maria. 02 februarie, 2009.
16
Pupăza din tei
Vacanţa de vară îmi oferă numeroase prilejuri de a mă întâlni cu nepoţelul meu Lucian. De obicei, mergem în parcul din partea de jos a oraşului. Plimbându-ne, vorbim despre multe lucruri, observăm natura, oamenii…
Într-o zi, ne plimbam prin parcul nostru drag, în care acum, vara, era linişte. Câţiva trecători în vârstă, câţiva copii… De undeva, se auzea un grup de trei sunete. La scurt timp, se repeta…
- Bunico, auzi şi tu ce aud eu?
Da, auzeam. Imediat, mi-am amintit de pupăza lui Ion Creangă. Mă gândeam, cu bucurie, la posibilitatea de a o vedea.
- Da, cred că e o pupăză. În parc sunt mulţi tei. Ascultă! Nu ţi se pare că pasărea spune: pu, pu, pu?
- Ba da! Să ne apropiem de copacul din care se aude! O putem vedea?, întreabă curios Lucian.
- Dacă avem noroc.
tei bătrân în zori –
pupăza moţată
îşi drege glasul
Ne apropiem de tei, în timp ce îi povestesc copilului ce a făcut Nică a lui Ştefan a Petrei. Lucian, curios, îmi pune întrebări, râde, se întristează, dar cel mai mult îi place că pupăza e liberă.
În zgomotul maşinilor care trec pe lângă parc, atenţi să vedem pupăza, nu auzim decât într-un târziu telefonul. Trebuie să plecăm.
plimbare în parc –
pupăza nevăzută
zboară printre copaci
Text scris de Maria. 02 februarie, 2009.
15
Greieraşul
Seară de octombrie. Uşa care dă în curte e deschisă. Ceva sare înăuntru. Surprinsă, privesc.
un greier intră
cu sfială-n coridor –
cântec de seară
Alături, pisica atentă. Un salt. Şi prinde săritorul. Aud cum între dinţii pisicii se sfărâmă chitina greieraşului care n-a avut noroc.
Între timp, greierele din coridor intră într-o cameră. Se ascunde. Ocupată cu altceva, uit de el. Dar, fix la ora 20 începe să ţârâie.
din tocul uşii
cântecul unui greier:
noul chiriaş
A doua zi, când, flămând, iese din ascunzătoare, vreau să-l pozez. Prima poză nu e clară.
Vreau să-l pozez în condiţii mai bune. Îl prind într-un ambalaj de carton, îl pun într-o cutie de pantofi.
Seara, văzând că nu „cântă”, mă gândesc să-i dau ceva să mănânce. Strecor câteva frunze sub capacul cutiei. Dimineaţă, greieraşul nu mai e acolo unde-l lăsasem. Rămăsese o frunză din care lipsea o bucată: cina greieraşului. „A fugit, mi-am spus, nu i-a plăcut în cutie. Acum, e liber. Dar eu nu am poză.”
Seara, ţârâit din tocul uşii. Mă bucur de concertul lui.
solist punctual –
concertul greierelui
la ora opt
Greieraşul
(nepoţilor mei)
Aseară, un greieraş
Mititel şi drăgălaş
A intrat in coridor
Şi, apoi, în dormitor.
Toată noaptea mi-a cântat.
N-am dormit. L-am ascultat.
M-am gândit: „Ce va mânca
Dacă-n iarnă-aici va sta? ”
Text scris de Maria. 28. octombrie. 2008.
14
Bunica
Ca în povestea lui Delavrancea, o mai văd doar în vis! S-a stins demult… odată cu copilăria mea… odată cu candoarea ei… bunicuţa mea, micuţă şi firavă, cea care rămânea în urma autobuzului fluturând din mână până nu o mai puteam vedea şi cu lacrimile adunându-i-se sub bărbie în ciorchini grei...
Ca scriitorul poveştii cu bunica, mi-o amintesc cu buzunarele pline de bomboane, cu caierul înfipt la brâu… cu surâsul acela unic mereu aşezat în colţul gurii, cu mişcarea neîncetată din buze şi limba uşor scoasă dintre ele atunci când se concentra la lucrul ei, cu munca ei neostoită din zori şi până-n noapte, cu alergările ei de la găini la porci şi apoi la legumele din grădină… cum le îngrijea pe toate de parcă ar fi fost fiinţe cu raţiune, iar pentru ea aşa erau…
Îmi amintesc mersul ei drept şi demn, de femeie simplă de la ţară, obişnuită să-şi ducă pe cap cobiliţa cu care aducea apa de la fântână… îmi amintesc braţele ei firave şi harnice care nu se mai opreau de dimineaţa până seara şi cu care plivea neobosită buruienele din grădina ei dragă, cerându-şi parcă scuze că trebuie să le smulgă… cu aceleaşi mâni hrănea animalele şi mulgea vaca să ne aducă nouă în casă laptele proaspăt, aburind, cu aceleaşi mâni frământa aluatul pâinii şi aprindea focul în cuptorul de lut şi cărămizi din curte… cu aceleaşi mâini răsfoia iubita ei Biblie şi ne citea din ea seara, până adormeam vrăjite de glasul ei dulce… cu aceleaşi mâini ne dezmierda creştetul când făceam câte una lată, ca atunci când am pus un pumn în loc de 2, 3 seminţe în câte un cuib săpat de ea pentru ridichi şi n-a crescut nimic.. cu aceleaşi mâini făcea renumitele ei masaje şi punea la loc membre sucite de fuga nărăvaşă prin curte şi bandaja juliturile unor zgâtii de fete… tot cu ele aducea pe lume puii găinii, a raţelor, gâştelor, purcelelor şi vitelor din ograda ei… tot cu ele răsucea fusul şi ţesea covoarele în război, cu ele turna cimentul din curte şi spoia pereţii casei, cu ele îşi despletea şi-şi pieptăna cu grijă părul în fiecare seară când credea că noi am adormit, iar dimineaţa îl împletea la loc şi-şi punea broboada cu care îl ferea de privirile indiscrete ale lumii, ca pe o podoabă de preţ.
Îmi amintesc cum fugea din curte când venea momentul tăierii porcului de Crăciun şi venea înapoi după ce se stingea ultimul guiţat de moarte şi se apuca harnică de umplutul cârnaţilor.
Îmi amintesc lăzile cu prune, nuci şi castraveţi care veneau în fiecare an şi umpleau cămările noastre ca noi, copiii, să aruncăm cu ele de pe balcon după copiii care râdeau de noi că eram pedepsite să stăm în casă după câte o notă mai slabă.
Îmi amintesc cum îşi făcea timp pentru noi la câte o sărbătoare când nu putea lucra prin grădină şi ne ducea la staţiunea din apropiere să facem băi calde şi să ne răsfăţa. Îmi amintesc cât se mândrea cu noi când reuşeam să învăţăm câte o poezie sau un cântecel cu care ne „produceam” duminica la biserică.
Îmi amintesc cu drag cum ne ferea din calea bunicului nervos care se întorcea de la muncă obosit şi pus pe harţă.
Câte şi mai câte făcea bunicuţa mea, de ne miram de ea cum nu stătea locului un pic… cum avea timp pentru toate, cum îşi iubea animalele, nepoţii, copiii şi vecinii deopotrivă, cum singurul ei gând era să ajute oamenii şi să le facă bine.
Când îmi amintesc de bunica mea, îngerul copilăriei mele fericite, îmi vine în minte un singur cuvânt care ar putea-o descrie pe deplin: o sfântă.
A murit la fel de uşor şi neauzit cum a trecut prin viaţă: având toţi copii alături şi dăruind fiicei ei Biblia ei dragă, cu ultima respiraţie. A fost condusă pe ultimul drum de toată suflarea satului şi a fost plânsă cum numai o sfântă putea fi plânsă. A lăsat în urma ei un gol pe care nimic niciodată nu-l va putea umple şi amintiri pe măsură.
Dar amintirea ei încă ne umple inimile de recunoştinţa de a fi putut creşte lângă ea, bucuria că am fost dezmierdate de ea, mustrate şi iubite de ea. Ne-a lăsat moştenire bunătatea şi credinţa ei, zâmbetul ei candid cu care a trecut prin lume, puterea ei de a trece peste necazuri şi nenorociri, dorinţa ei de a-şi proteja familia cu orice preţ, hărnicia şi îndemânarea ei, felul în care făcea minuni din orice mic nimic…. seninătatea ei în faţa morţii.
Suntem mai bogaţi pentru că am avut-o în viaţa noastră şi că ne-a învăţat tot ce ştia.
Text scris de Elena. 04. octombrie. 2008.
13
Exerciţiu de emoţie
se dedică Elenei
“nu astăzi” îi spuseseră oamenii mari şi din clipa aceea nu mai putu scăpa de greutatea din pieptul lui atrofiat. Mânuţele i se încleştară pe rochia mamei acesteia – căci da, aceasta tanti atât de bună, atât de zâmbitoare, această tanti care mirosea a iarbă şi care îl mângâia cu vorbele, era cea mai frumoasă mami pe care o văzuse până atunci, această tanti era chiar “mama” – şi, apărându-se parcă de oamenii mari, închise ochii şi dădu drumul lacrimilor izbăvitoare…
Aaaaa… îi venea să urle şi să se tăvălească, dar el nu putea, lui îi era interzis să se mişte fiindcă aşa îl făcuse pe el Dumnezeu: avea picioruşe ca toţi copilaşii, dar nu le putea folosi, aşa că el alerga cu mintea atunci când ceilalţi… Îi venea să urle şi îi privea cu ciudă şi neîncredere pe oamenii mari.
Oamenii mari nu ştiau. Nu înţelegeau că lumea lui de copil nu este nicidecum o joacă, nu pricepeau că lumea lui de copil este cel mai serios lucru cu putinţă şi că tot ceea ce se întâmpla în lumea lor, în lumea oamenilor mari, era insignifiant pentru el şi că ei, oamenii mari, nu aveau voie să-i distrugă lumea lui cu jocurile lor prosteşti.
Doar mama, mama aceasta care mirosea a flori, îi înţelegea lumea şi i-o îmbogăţea atunci când îşi aşeza palma de catifea pe fruntea lui,… mama aceasta era singura fiinţă căreia i-ar fi spus cu toată inimioara lui tristă “mamă”,… doar că oamenii mari îl minţeau iarăşi spunându-i din nou acel nesuferit “nu astăzi”…
“De ce nu astăzi?” întrebă ştiind că oamenii mari nu vorbesc simplu, că ei, atunci când spun ceva, plantează garduri de sârmă între el şi ceea ce îi place lui, făcându-i lumea lui din ce în ce mai mică, din ce în ce mai strâmtă… din ce în ce mai asemănătoare cu lumea lor plină de garduri de sârmă ghimpată peste care i-ar fi fost imposibil să treacă…
Mama plângea şi îşi dădu seama că lacrimile ei mari îl dor mai tare decât lacrimile lui mici şi întinse cu grijă mâna şi o mângâie pe păr iar gestul lui o făcu pe mama să-şi scuture trupul de plâns şi să încerce un zâmbet care muri repede într-un alt hohot…
Oamenii mari habar nu au că lumea lui este cel mai serios joc din lume…
Text scris de Quasimodo. 08. Septembrie. 2008.
12
Înfrângerea
Înfrângere. Cuvânt cu conotaţie negativă. Oare aşa să fie?
Crezi cu putere în ceva sau cineva şi într-o zi vezi că totul a fost o minciună. Credeai că acela este adevărul, răspunsul. Într-un fel a fost, dar nu cel pe care îl aşteptai. Ce înseamnă înfrângerea? E doar o luptă sau întregul război? Este important pentru rezultatul final sau e doar o etapă? Cum să vezi perspectiva întreagă atunci când eşti blocat în cercul tău îngust? Dacă priveşti lucrurile dintr-o parte, poate părea totul pierdut. Dacă le priveşti din celălalt unghi, poate părea o provocare pentru o nouă încercare. Cum răspunzi?
Cum te ridici deasupra circumstanţelor ca să vezi întregul? Eşti situat deasupra sau dedesuptul liniei orizontului? Cum aduni putere să mergi mai departe când totul pare pierdut? Când totul are gustul fierii? Când toate apele par tulburi şi oglinzile murdare? Avem în noi înşine resurse de a ţine piept valurilor care vin împotriva noastră? Unde să fugim pentru o gură de are curat?
Resemnare. Alt cuvânt cu conotaţie negativă. Aşa să fie, oare?
Bag capul în nisip şi uit că s-a întâmplat ceva? Cum şterg cu buretele ce nu-mi convine că s-a petrecut? Cum şlefuiesc acele „pietre de aducere aminte” care îmi rănesc tălpile? Calc pe ele cu riscul de a-mi sângera picioarele ca să ştiu exact cu ce am avut de a face sau calc peste ele dar când voi mai trece pe acelaşi drum nu voi ştii să mă feresc de acele colţuri ascuţite? Se spune că Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce. Atunci înseamnă că m-a făcut rezistentă! Se mai spune că vom trece mereu pe aceleaşi drumuri până ne vom învăţa lecţiile. Aşa să fie?
Perseverenţă. Ăsta nu mai are conotaţie negativă. Sau are? Cine mai ştie? Ce înseamnă perseverenţă? Încăpăţânarea de a lupta contra curentului? Încăpăţânarea de a duce ceva la bun sfârşit, chiar de e bun sau mai puţin bun? Cred că cel mai dificil lucru este să alegi între un lucru bun şi unul şi mai bun. Este simplu, mai totdeauna, să alegi între bine şi rău. Dacă ai principii şi valori. Dar cum în lumea asta totul este relativ, de unde mai ştim ce e bine şi ce nu? Şi atunci, încotro? Ce rost are să insist, să lupt, să perseverez? Îmi va ridica cineva statuie?! Este nevoie să mă mobilizez mereu ca să merg îninte fără o motivaţie reală doar ca să fac şi eu parte din „paradă”, sau e mai înţelept să stau în banca mea, până apare o situaţie care mă motivează, care mă reprezintă, care răspunde nevoilor mele şi până atunci să înţeleg ce vreau, ce pot, ce am nevoie...
Gânduri de convalescenţă! Când eşti luat şi trecut prin foc, apoi prin furtună, apoi din nou prin foc, nu mai poţi avea pretenţia să gândeşti limpede...
Blog scris de Elena. 04 august 2008
11
Poveste cu fluturi
(sau iubirea cât distanţa dintre mâini...)
Pentru că în anul acesta fluturii voiau să plece mai devreme, se gândise să-i ascundă, pentru un timp. Putea să-i strecoare într-un cântec dar erau toate atât de triste încât lacrimile o împiedicau să vadă pe unde călca... se putea împiedica şi fluturii şi-ar fi luat zborul... Şi mai avea în faţă doar o bucăţică de vară, începuse să-i numere zilele... Oricum, el era prea ocupat cu presupuse metamorfoze, în timp ce fluturilor ei le crescuseră aripile de foarte multă vreme...
Ar fi vrut să-i spună că-l iubeşte de la minus infinit până la plus infinit... dar îi era teamă că poate, cele două noţiuni se întâlnesc undeva, la vreun capăt, şi i-ar fi părut rău. Aşa făcea în copilărie când trebuia să arate cât de mult îşi iubeşte mama: depărta mâinile şi în timp ce distanţa dintre ele creştea, constata cu uimire şi părere de rău că undeva, la spate, mâinile aproape se atingeau... O iubire cât distanţa dintre mâini şi un braţ de fluturi furaţi pentru el, să-i coloreze iarna care urma să vină...
Ea putea trăi şi fără fluturi, o vreme... de pildă, până în primăvara viitoare, cât ei îşi vor dormi visele în coconul lor de mătase. Şi poate următoarea primăvară va veni mai devreme... Că doar şi anul trecut înflorise mărul în luna septembrie şi dacă mai ţinea puţin căldura, explodau şi florile de liliac a doua oară... Şi atunci poate se trezeau şi fluturii...
Se visa ea însăşi lepidopteră tăcută deşirând pe aripi fâşii de curcubeu. Îşi odihnea zborul pe arcuirea tâmplelor lui, frecându-şi picioarele de gândurile ce îşi aşteptau întruparea... Ştia dinainte ce urma să rostească şi îi răspundea cu zbateri de aripi... Câte una pentru fiecare cuvânt de-al lui, ca o zvâcnire de împliniri timpurii, la ceas de – încă - preludiu... Atâtea zbateri... şi pulberea de pe aripi prefăcută în alte zboruri decât ale ei... Dorinţă de nemurire sădită în trup atât de efemer! Culorile-i cădeau de pe aripi conturând sentimente... şi roşu... atât de mult roşu! Rană sau iubire... zbateri... Fără aripi era un biet vierme ce se târâie la picioarele lumii.
Trecute pulberi, aripi dezgolite... amintiri... era din nou cocon şi avea timp să-şi împlinească toate visele... să-i crească alte aripi acoperite de alte pulberi deşirând culori din alt curcubeu. Să poată zbura din nou pe fruntea lui, uimindu-l cu alte zboruri!
Pe el doar zborurile îl uimeau... de aceea avea nevoie de fluturi...
Blog scris de Beth. 01. august. 2008
10
Tirania urgentului sau ordinea prioritaţilor
Cu mulţi ani în urmă am întâlnit pentru prima dată expresia “tirania urgentului”. Pe vremea aia îmi plăcea cum sună, dar nu m-am gândit prea mult ce înseamnă. Trecuseră furtuni peste mine şi încă eram buimăcită, habar nu aveam eu câte mai stăteau să vină....
În prima tinereţe fusesem omul care muta munţii. Sau, cel puţin, aşa credeam. Nu puteam să văd altfel viaţa ca pe-o alergare continuă, ca pe-o vânătoare de senzaţii şi trăiri.... După divorţ m-am luptat din răsputeri să nu rămân singură cu mine şi am reuşit timp de vreo 5-6 ani, până am obosit. Mă obişnuisem cu goana după vânt aşa că mi-era greu să mă opresc. Mă simţeam ca pe muchia unei prăpăstii care sta să mă înghită. Mă trezeam uneori în toiul nopţii străbătută de sudori reci şi parcă mă scurgeam prin arcurile canapelei către un hău fără fund. Atât de tare mă grăbeam să trăiesc încât nu mai aveam timp să o fac!
Apoi, mi-am cunoscut viitorul soţ. După ce au apus primii fiori, am început să-l împing şi pe el din spate: mai repede, mai repede, de parcă ar fi fost ultima zi din viaţa mea.... L-am exasperat, dar cum cel mai înţelept cedează, s-a mulţumit curând să nu mă mai bage în seamă. A venit pe lume primul nostru copil. Au trecut apoi încă trei ani şi tirania urgentului şi-a făcut din nou simţită prezenţa... Auzeam peste tot: trăieşte-ţi clipa, muşcă din viaţă o bucată cât mai mare.... până când nici noaptea nu aveam odihnă, parcă nimic nu făceam bine... Nimic nu-mi dădea linişte şi pace. Grăbită să nu treacă viaţa pe lângă mine, treceam eu pe lângă ea...
Apoi bolovanul ajuns în vârful muntelui a început să se rostogolească la vale şi nu am avut decât să mă dau la o parte din calea lui ca să nu fiu strivită. Dar nu am apucat să o fac destul de repede. Anii de alergări fără rost mi-au epuizat resursele şi acum eram prizonieră, sub propriul meu bolovan!
Eram însărcinată cu al 4-lea copil. Nimic nu mergea bine. Medicii mi-au recomandat repaus total la pat ca să apuc să-i dau viaţă. Frustrată, tunând şi fulgerând, am acceptat, dar tot nu am înţeles să folosesc acest timp la maximum. Un singur lucru bun pot spune că am făcut: am citit aproximativ o carte pe zi. Dar n-o făceam cu plăcerea cu care ar fi trebuit să o fac. Ci plângându-mi de milă şi dorindu-mi să fiu în altă parte! De multe ori am stat şi m-am gândit cât de greu le-o fi fost celor dragi să mă suporte. Dar nu s-au plâns nici o clipă. A venit momentul să vină piticul pe lume. Dar nu se grăbea. Probabil o fi văzut ce se poate întâmpla dacă te grăbeşti şi a înţeles că-i e mai bine acolo! Aşa că, după zece zile de întârziere, medicii m-au propus pentru operaţie într-o duminică. La început nu a fost necesar, am născut normal, dar au început complicaţiile. Nu se mai oprea hemoragia. Pentru mine, după mulţi ani de alergări, timpul s-a oprit în loc atunci când am înţeles că va fi nevoie de operaţie şi că viaţa mea atârnă de un fir de păr. Aveam 35 de ani, dar trăisem cât pentru o viaţă de om şi, aşa cum se spune, mi-au trecut pe dinainte multe frânturi din viaţă, dar cumva ca şi cu încetinitorul, aşa cum vedeam mişunând în jurul meu medici şi asistente veniţi de prin tot spitalul ca să asiste la unul din cele mai grave cazuri din cariera lor medicală. Parcă am ieşit atunci din mine şi mă priveam de undeva de deasupra pentru că numai aşa îmi pot explica cum de am reţinut fiecare gest, privire, vorbă a celor care erau acolo când eu eram deja cu un picior în groapă şi cu unul în gips.... (cum îmi place acum să spun, să nu credeţi că aveam vreun picior în gips!)
Când doctorul îmi spusese că deja făcuse tot ce a fost omeneşte posibil şi este nevoie de operaţie, a coborât peste mine o pace supranaturală. Îi vedeam pe toţi agitându-se şi îmi venea să râd: de ce se agită? Mie mi-e bine! Mă duc la Tata! Pentru prima oară în viaţă am experimentat pacea. Nici măcar nu mă mai întrebam ce rost au avut toate zbaterile mele.... Acolo tirania urgentului şi-a pierdut puterea asupra mea. Şi nu m-a mai prins niciodată în plasa lui.
Sunt recunoscătoare pentru că trăiesc. Sunt recunoscătoare pentru că respir. Sunt recunoscătoare că-mi văd copiii crescând şi soţul zâmbind. Sunt recunoscătoare că aud păsările ciripind în fiecare dimineaţă sub fereastra mea. Că mă pot plimba prin pădure pe propriile-mi două picioare. Că am zeci de prieteni care mă sună doar ca să mă întrebe ce mai fac. Că am încă o mamă unde-mi pot trimite copiii în vacanţă să mă odihnesc. Că am o soră care mă sună uneori de 5 ori pe zi şi care mă cară cu ea cu tot cu gaşca mea când nu are chef să meargă la plajă singură. Sunt recunoscătoare că Dumnezeu mi-a dat şansa unei vieţi noi în care să mă bucur mereu ca un copil de lucruri noi descoperite în fiecare zi, mi-a dat oportunitatea de a cunoşte oameni frumoşi şi caractere alese şi mi-a dat încercări care m-au oprit din alergarea mea nebună ca acum să mă pot bucura de toate.
Acum câţiva ani nu am ştiut că se plânge şi de fericire. Acum câţiva ani trăiam într-o continuă frustrare, nemulţumire şi nu ştiam ce-i bucuria. Nu ştiam ca a trăi frenetic nu e sinonim cu a trăi frumos. Acum ştiu să mă opresc o clipă să-mi trag sufletul ca să-mi privesc copiii jucându-se. Ştiu să mă aplec să fac fotografii unei flori fără să o ating, doar ca să mă pot bucura de ea mai târziu. Ştiu să deschid în fiecare dimineaţă calculatorul ca să mă bucur de voi toţi.
Timpul trece mult mai repede ca atunci când aveam 20 de ani. Acum îl măsor în ani şcolari. Mai trece unul şi încă unul... Dar este suficient să stabilesc ordinea priorităţilor şi să trăiesc.Deşi pare că nu fac nimic, fac totuşi ceva: trăiesc! Când îmi amintesc de „tirania urgentului” zâmbesc şi mă uit de sus către el: nu mai are nici o putere asupra mea. Urgent? Adică?
Am vrut să împărtăşesc cu voi toate aceste gânduri. Viaţa e minunată, nu credeţi?
Blog scris de Elena. 16. iulie. 2008.
9
Sunt mândră de oraşul meu!
M-am născut printr-o "uneltire" a sorţii în Hunedoara. Când mama stătea să nască, tata era plecat la serviciu. Până l-a anunţat şi au chemat salvarea, deja eu mă zoream să vin pe lume! Când au ajuns la spital, stupoare! Spitalul era închis. Ceva boală a generat o carantină, taman când voiam eu să vin pe lume! Dar nu erau ei de vină că eu mă grăbeam să văd lumea cu câteva săptămâni mai devreme! Aşa că, în loc să văd lumina zilei la Deva, am făcut ochi la Hunedoara! Ai mei făceau mereu haz pe seama mea din cauza asta! Tata este originar din zona Clujului şi ai lui sunt negricioşi asemeni oltenilor, aşa că nu se puteau abţine să nu pună culoarea mea pe seama furnalelor Hunedoarei! După ce am trăit 38 de ani în Deva, a venit momentul "întoarcerii la vatră"! Aşa că, iată-ne cu familia în Hunedoara! Nu regret nici o clipă. Nu ştiu de ce iubesc atâta Hunedoara! Când eram copil şi veneam în vizită la mătuşa, detestam blocurile cojite şi mirosul fumului furnalelor... dar acum e aşa de verde, încăt mă cred mereu în mijlocul unui parc atunci când ies din casă.
Ieri, duminică fiind, soţul meu m-a pus să aleg: mergem să mai ardem nişte lemne în grădină şi să mâncăm o friptură acolo sau mergem să vedem unde se termină pădurea?
De pe trei din geamurile mele se vede pădurea. Avem prieteni în satul de peste deal şi ei ne tot spun că în 15 minute sunt la noi prin pădure. Am vrut să verificăm. Aşa că am luat o pătură sub braţ şi telefonul ca să nu ne dea copiii dispăruţi şi am purces la drum.
Am lăsat curând în urmă "parfumul" civilizaţiei, cu iz de manele, ţipete şi motoare ambalate şi imediat ce s-au auzit numai păsările, am început să regret că am lăsat camera video acasă.
Numai de câţiva ani încoace, după ce "tirania urgentului" a părăsit de voie-de nevoie viaţa mea, parcă observ copacii verzi, aud ciripitul păsărelelor dimineaţa sub geamul meu...
Nu-mi pasă când prietenii mă critică:"ce ţi-a trebuit să fugi aşa departe de civilizaţie, la capătul oraşului?" ci deschid geamul şi văd doar verdeaţă şi-mi amintesc promisiunea lui Dumnezeu:"te voi scoate la loc larg..." şi mi-e destul să mai pornesc cu curaj către încă o zi!
Am tot mers, până am ieşit din pădure. Tronau ca nişte regi împoroţonaţi şi făloşi doar câţiva stâlpi de înaltă tensiune, făcând notă discordantă cu natura.... dar nu m-au deranjat. În timp ce soţul meu spunea că probabil am rătăcit cărarea, eu, împăcată cu mine însămi, mă bucuram hrănindu-mă din culoare, miros, sunet.... Îmi venea să pun pătura pe iarbă şi mă întind la umbră, dar aveam alt ţel: să găsim satul, şi-mi era că n-am să mă mai ridic să plec de acolo...
În sfărşit, o cărare îngustă ne scoate dintre copaci şi vedem satul. Acoperişuri vazute de sus, acoperind orice forfotă de duminică, deşi dacă stau bine să mă gândesc, la ora asta satul se odihneşte... ca şi păsările, pe care nici nu mi-am dat seama că nu le mai aud.... Soţul meu zice: "auzi ce linişte e?" Îmi vine să râd, cum să aud... liniştea? Dar are dreptate: e o linişte de care-ţi ţiuie urechile. Lăsăm satul în urmă şi ne întoarcem prin pădure, către casă.
Nu mai rezist şi încep să fac poze. Văd un copac răsturnat şi dau să-l fotografiez. El îmi ia telefonul din mână şi-mi zice: "hai să-ţi arăt eu cum se face o poză! De unde ştii tu că pomul ăla e strâmb? Poate că doar el e drept şi toţi ceilalţi sunt strâmbi! Depinde cum ţii capul când priveşti"
M-a pus pe gânduri. Repede sărim noi, oamenii, să categorisim totul! Cum spune calatorru, "stau cu praştia-n mână gata să arunc etichete".
De data asta mă gândesc că acel pom a crescut în direcţia aceea şi, vorba soţului meu, va mai creşte aşa 500 de ani fără să-i ceara nimeni socoteală...
Văd oraşul de sus. Mi se umple inima şi nu ştiu de ce. Mă simt ca acasă. Văd castelul, coşurile furnalelor, acoperişurile mai vechi sau mai noi, linia bulevardului pe care mi-o arată soţul meu întinzând o mână şi.... aproape îmi dau lacrimile! Mă mândresc cu oraşul meu! Mai important ca toate este faptul că mă simt ca acasă. Simt că am revenit cu adevărat acasă, după 41 de ani! Nici nu se mai pune problema că m-am născut aici din greşeală!
Încep să se audă câini. Ne întoarcem la civilizaţie. Mi-e sete şi vreau acasă, la telecomanda mea, în patul meu comod, la tastatura mea neagră, în camera mea albastră pe care am creat-o cum am vrut noi.... Înainte să intrăm în oraş, fac o ultimă fotografie. Se văd câteva siluete atât de mici în comparaţie cu falnicii copaci de pe marginea cărării!
Se aud manele, se aud ţipete de copii, se aud motoare de maşini.... suntem aproape de casă.
Ajungem în faţa blocului şi intrăm în casă ţinându-ne de mână, cu senzaţia lucrului bine făcut, obosiţi dar relaxaţi şi bucuroşi că pădurea e aproape.
Să nu credeţi că oraşul meu are numai părţi bune! Are şi părţi rele, dar nu e vina lui, ci a oamenilor care-l locuiesc, dar asta este poveste pentru alt blog! Acum vă las cu mirosul pădurii ca să fiţi invidioşi că noi avem şi voi nu!
Blog scris de Elena. 07. iulie. 2008.
8
Să fii mare...
moto
„Cine nu cunoaşte truda şi setea închise într-un bulgăre de sare să stea la o parte.”
Ionel Teodoreanu – Lorelei
Te-ai făcut şi tu mare? Ţi s-a împlinit şi ţie dorinţa pe care ţi-o puneai seară de seară când, copil fiind, te dezbrăcai de jocurile de peste zi şi îmbrăcai rochiţa poveştilor? Ştii, atunci când plângeai pentru frunzele grăbite care nu aşteptau toamna... îşi lăsau culorile-n urmă şi păstrau în ele doar puţin soare, să le mai încălzească până adorm. Apoi se aşezau uşor pe pământ... cu dragoste, ca într-o îmbrăţişare... Şi tu plângeai că era prea devreme, că era încă vară şi vacanţa abia începuse... Neînţelese despărţiri la timp de regăsiri, parcă...
Îţi aminteşti? Ai fi vrut să strângi toate frunzele adormite şi să le aşezi în ierbar, ca în nişte morminte etajate, sortate după specii şi culori. Pentru ca primăvara viitoare să le înveţi, din nou, să trăiască... aşa cum îţi învăţai visele să zboare...
Îţi doreai să fii mare... şi întinsă pe iarbă, cu bărbia sprijinită în palme, priveai nunta furnicilor zâmbind îngăduitor când prin alaiul ei se rătăcea câte o gărgăriţă distrată pe care o ajutai să-şi ia zborul, gândindu-te la nunta ta: „încotro vei zbura/ acolo...”.
Să fii mare... să mănânci câte bomboane vrei şi să nu te certe nimeni că le zdobeşti în dinţi... şi să te urci pe dulap de unde să sari apoi în pat fără să-ţi pese că se rup arcurile saltelei... iar seara, când el şi ea se sărută în filmul de pe micul ecran, să nu trebuiască să-ţi întorci privirea prefăcându-te că ai amorţit şi simţi nevoia de mişcare...
Să te faci mare, indiferent ce vei fi atunci... poate vei zugrăvi în culorile tale pânze albe, la o margine de mare... sau de lume... sau, poate, vei fi ca grădinarul din „Ce-o să fie Bondocel?”, trebăluind cât e ziua de lungă printre straturile cu flori...
Dar un lucru e sigur: vei fi mare! Şi poate ochii tăi, despre care toţi se mirau cât sunt de mari, vor părea mai mici şi lumea nu va mai băga de seamă lacrimile... ba mai mult, vor uita că ai plâns în spectacolul de la grădiniţă, de mila păpuşii bolnave pe care o duceai la medic...
Trebuia să scapi de ochii prea mari şi de lacrimile prea multe... trebuia să te faci mare...
***
Uite, m-am făcut mare şi nu ştiu ce să fac cu mine, acum...
E abia vară iar eu încep să mă dezbrac de culori... mai păstrez în mine doar puţin soare, să mă mai încălzească până adorm. Iar nopţile mele stau agăţate deasupra pragului şi se zgâiesc la mine cu ochi fosforescenţi ca mărgelele mamei, în copilărie... în timp ce eu zugrăvesc din luminile lor, aşteptări neterminate. Să fac din nopţi morminte etajate şi să-mi îngrop în ele amintirile...
Acum sunt mare şi îmi învăţ lacrimile să tacă...
Articol scris de Beth. 04. Iulie. 2008.
7
Fetiţa cu două inimioare
Ceea ce vă spun acum seamănă cu o poveste... O poveste cu o fetiţă pe care zmeul a furat-o din copilăria ei şi a aterizat cu ea pe tărâmul lui, unde nu prea e loc de poveşti iar păpuşile plâng cu lacrimi adevărate...
Şi fetiţa a fost obligată să-şi deschidă ochii mari spre acest tărâm, a văzut întunericul din el şi şi-a dorit să se întoarcă în copilăria ei, la păpuşa de cârpe uitată pe marginea patului.
Şi s-a întors... Atâta doar că nu mai avea zâmbete pe obraji... în schimb, simţea în ea încă o inimioară mică, mică de tot...
Seara, când închidea ochii încercând să uite de tărâmul zmeului, inimioara asta îi bătea puţin mai jos de inimioara ei... acolo unde, după cum îi spuseseră oamenii mari, creştea în ea o... păpuşă...
Nu este o poveste...
***
Şi pentru că nu este poveste, tare mă tem că finalul nu va fi fericit, aşa cum se întâmpla în poveştile copilăriei.
Pentru că ei, oamenii mari care ştiu totul, au hotărât că acest copil de 11 ani poate fi mamă şi poate duce la bun sfârşit o sarcină. Ascunzându-se după prevederile interpretabile ale unei legi, şi-au arătat incapacitatea de a discerne şi judeca o situaţie reală. Pentru că, în fapt, legea permite întreruperea sarcinii (indiferent de vârsta fătului) dacă aceasta ar pune în pericol integritatea viitoarei mame. Dar ei, atotştiutori, au apreciat că fetiţa poate fi mamă. Şi, ca şi cum asta nu ar fi fost suficient, tot ei au hotărât ca, după naştere, fetiţei să i se ia copilul şi să fie dat spre adopţie, motivând că e prea mică să-l crească!
Mă întreb dacă din acea comisie de medici care a hotărât soarta fetiţei, au făcut parte şi persoane care sunt părinţi... şi dacă s-au gândit care ar fi fost hotărârea lor dacă era vorba de propriul copil... Sau dacă în comisie erau şi femei... şi dacă da, mă întreb dacă au avut norocul să simtă vreodată, în pântece, o altă viaţă decât a lor... şi dacă s-au gândit cum ar fi fost ca, după atâta aşteptare şi dorinţă de a-ţi lua în braţe puiul, cineva să vină şi să spună că acel pui a fost dat altcuiva... mai priceput în a-l creşte...
Hotărâri ale unor oameni mari şi titraţi, care se consideră, poate, dumnezei... pentru că nu e de ici de colo să jonglezi cu vieţile oamenilor... mici, nu-i aşa?
Dragii mei oameni mari, mai ştiţi voi ce înseamnă să fii copil? Mai ştiţi cum era când, la 11 ani, făceaţi maşinuţe din bucăţi de lemn sau păpuşi din bucăţi de cârpe? Şi cum înălţaţi zmeie de carton visând să zburaţi cu ele, până dincolo de nori?
Mai gândiţi-vă puţin, înainte de a fura copilăria acestui omuleţ care va purta în suflet nedreptăţile şi inconştienţa voastră, toată viaţa... şi nu va înţelege niciodată unde a plecat cealaltă inimioară care bătea, cândva, în ea...
Blog scris de Beth. 26. iunie. 2008
6
Poveste
Îţi voi spune o poveste...
Începe cu „a fost odată”, aşa cum încep mai toate poveştile, dar unele părţi din ea s-ar putea să-ţi pară plictisitor de cunoscute pentru că demult, când m-a durut prea tare ploaia şi sufletul mi-a fost prea apăsat de cer, ţi-am mai spus câteva cuvinte din povestea mea... Şi, în plus, mai toate poveştile seamănă între ele, făcând şi desfăcând lumi care se închid în suflete ce au rămas copii...
A fost odată... pe vremea când mă puteam ascunde de zmei sub plapumă şi dimineţile aveau, toate, rochiţele curate... pe când îl puteam privi în ochi pe Dumnezeu fără să mă gândesc că ar fi bine dacă el nu m-ar pătrunde chiar până în adâncul sufletului... pe când stelele îmi erau hotar de visuri iar curcubeiele trăiau şi noaptea pentru că gândurile mele erau toate doar lumină... în acea vreme, deci... trăia o fetiţă...
Era ca o castană coaptă pentru că şi ochii, şi părul, şi pielea bronzată de jocurile copilăriei aveau reflexele acestor fructe coapte la început de toamnă... Iar strada copilăriei era străjuită de castani care îi desenau anotimpurile, an de an. Nu calendarul, ci castanii îi spuneau când venea primăvara şi tot ei o anunţau când încep şi când se termină vacanţele sau când vin şi pleacă păsările călătoare. Fetiţa noastră se simţea ocrotită şi în siguranţă în preajma lor şi simţindu-le sufletele delicate sub trunchiurile mari şi puternice, era fericită cu asemenea prieteni de nădejde...
Trăia în pragul dintre două lumi: Lumea Tuturor, în care zăpezile cădeau pentru ca ei, copiii, să facă din ele oameni caraghioşi, cu ochi de cărbuni şi nas de morcovi şi Lumea Ei, în care zăpezile căzute o ajutau să-şi înmulţească armata de îngeri care o vegheau: aşezată în zăpadă cu faţa spre cer, îşi mişca mâinile ca pe nişte aripi gata de zbor... şi aşa se năşteau îngerii ei...
La hotarul dintre cele două lumi, nu ştia niciodată unde îi este locul...
Uneori, când picta aripi de fluturi colorând cerul mohorât, i se întâmpla să mai încurce lumile între ele şi răspundea îngerilor când o chemau oamenii... Şi credea atunci că Lumea Tuturor este la fel de frumoasă ca şi Lumea Ei. Încerca să zboare alături de oameni dar îşi rănea mai mereu genunchii... şi se aşeza din nou în pragul dintre cele două lumi, între chemări de îngeri şi chemările mamei care o mustra că iar vine acasă cu genunchii sângerând.
Şi pentru că în Lumea Tuturor trebuia să plătească pentru toate greşelile pe care le făcea, trăia mult în Lumea Ei unde toţi o iubeau aşa cum era: uneori veselă şi pusă pe şotii tăind aţa zmeului lui Dănuţ... alteori tristă ca o icoană dorindu-şi cu disperare ca acesta să n-o mai tragă de codiţe şi să o strângă în braţe, aproape de sufletul lui... Uneori zâmbind soarelui şi ploilor deopotrivă, alteori plângând pentru vestejiri de toamnă şi înfloriri de primăveri, fără discernământ...
Prietenă cu cerul, se obişnuise să vadă până dincolo de nori, acolo unde Dumnezeul ei o privea cu multă îngăduinţă şi era mereu gata să o ierte şi să o ia în braţe când ea îşi întindea mânuţele spre el, fără să îi reproşeze că greşea prea mult când încurca lumile între ele... confundând îngerii cu oamenii...
Ei, dar s-a făcut târziu şi poate ai adormit... Sau povestea mea ţi se pare plictisitoare aşa cum te plictisesc, poate, animăluţele de pluş aruncate de-a valma pe rafturile magazinelor... deşi, cu zâmbete sau lacrimi pictate pe feţe, fiecare ţi-ar putea spune o poveste despre sufletele pe care (nu vei crede!) le ascund prin măruntaiele lor de cârpe...
Aşa că mă voi opri aici, deocamdată...
Blog scris de Beth. 19. iunie. 2008
5
Cireşe şi flori de tei
Încă sunt copil...
Culcată peste iarba crudă, privesc cireşul muiat în cerneala albastră a cerului. În mersul lui înalt, câte un nor îşi lasă vata albă agăţată de crengile golite de fructe. În vârf, printre frunzele ce încep să dea semne de oboseală, câteva cireşe mari şi roşii ca sângele ce îmi curgea până mai ieri din genunchi. Doar păsările şi îngerii le pot ajunge... cireşe pentru îngeri...
Alături, primul-pom-plantat-de-mine pare mic şi îmbătrânit. Nu mai are măreţia din zilele în care ciorchini de flori liliachii îi înfiorau ramurile. Îşi întinde crengile încercând să-şi facă pernă dintr-un nor mai dolofan care pluteşte mai aproape de pământ... să doarmă până la primăvara viitoare...
Lângă mine, stratul de flori: regina-nopţii îşi ascunde parfumul în visuri întunecate... dalia se deschide îmbujorată şi abandonată vântului şi fluturilor... gura-leului îşi învaţă florile să zâmbească...
Închid ochii şi cerul din mine se deschide, făcându-mi loc pentru zbor. Cerul meu e locul în care îmi înalţ rugăciuni şi îmi zidesc visuri. Doar pentru cerul meu am aripi...
Adormită sub cireşul copilăriei, visez... când voi fi mare vreau să mă fac înger...
...........................................................................................
Culcată în iarbă, privesc teiul muiat în cerneala albastră a cerului. Demult nu mă mai adăposteşte cireşul copilăriei. Acum teiul îmi umple cu florile lui, în fiecare sfârşit de primăvară, noile începuturi.
„-Să mai fim copii!” te rugasem, tânjind după cireşele îngerilor... dar erai prea ocupat, timpul nu-ţi mai lăsa alt timp pentru joacă. Aveai visuri de împlinit şi Ana trebuia să le însufleţească zidurile...
„-Ia-mă cu tine!” îţi şoptisem când ai plecat, dar sunt sigură că nu m-ai auzit... Începuse să se întunece şi se înteţise vântul. Încercasem să mă agăţ de tine cum se agaţă cărăbuşii de ultimele zile de mai... Mereu trişez când vreau să opresc timpul: adaug nisip în clepsidre şi lungesc clipele... şi încerc să te mint că e încă devreme... Dar iubirea nu trăieşte singură... are nevoie de iubire...
Mă mai adăposteşte teiul, aşteptându-te. Şi ne despart atâtea nerostiri, încât sufletele noastre nu se mai pot atinge. Două jumătăţi care nu se mai potrivesc şi multe cuvinte care ne tac... prea multă tăcere... şi înstrăinare... atât de multă înstrăinare...
Mai zboară îngeri peste jumătatea mea de cer.
Sunt mare şi sunt femeie...
Articol scris de Beth 06. Iunie. 2008.
4
Aniversare
Astăzi am împlinit... peste două mii se vizite. Le mulţumesc tuturor celor care au trecut pe aici, dar în primul rând le mulţumesc celor care au aderat la acest nou proiect.
Nu este uşor să îi convingi pe oameni să ia parte la realizarea unei reviste. Cei mai mulţi cred că a scrie este un lucru uşor şi îi privesc pe jurnaliştii profesionişti cu inerenta doză de dispreţ pe care o avem în faţa unor oameni care 'nu şi-au găsit şi ei un servici adevărat'. În realitate, a scrie un articol este un lucru destul de dificil, iar a scrie un articol cu adevărat bun şi interesant este o treabă care implică vocaţie, muncă şi înţelepciune.
Proiectul la care luaţi parte chiar acum, când citiţi aceste rânduri, s-ar dori o radiografie a lumii în care trăim cu toţii. Mi-aş dori ca fiecare vizitator să lase câteva gânduri pe paginile astea ale siteului şi, din gândurile astea ale noastre, să facem o oglindă a lumii mari în care trăim. Mi-aş dori să aducem aici întâmplările bune pentru a le avea drept exemple, dar şi întâmplările rele pentru a şti cum nu trebuie să facem şi, astfel, gând lângă gând, să ne construim un spaţiu al discuţiilor, al argumentelor şi al contraargumentelor, să ne construim o lume în care să venim cu siguranţa că ne ascultă cineva şi că vorba pe care noi o scriem aici poate înmulţi binele şi poate înfiera răul. Mi-aş dori să contăm pentru lumea mare şi să fim implicaţi în evenimentele care se petrec în ea.
Asta depinde de voi. Depinde de cât de mult simţiţi şi voi că trebuie să luaţi parte la acest proiect şi depinde de dorinţa voastră de implicare în mersul societăţii. Ca să putem deveni o voce de luat în seamă trebuie, în primul rând, să devenim voci. De-asta le mulţumesc celor care au aderat la proiectul acesta şi şi-au scris gândurile pe aceste pagini. Ei - şi cei care vor mai veni să scrie aici - fac posibilă existenţa acestui site, iar implicarea lor în mersul lumii - sunt sigur - va avea efecte.
Vă mulţumesc şi aştept articolele voastre.
Articol scris de Nostradamus 27. Mai. 2008.
3
Urmează teii...
Primăvara a plecat ca un copil supărat, luându-şi la subsuori castanii şi salcâmii, asemeni unor jucării stricate. A călcat desculţă peste ierburile plânse de rouă şi dusă a fost... Azi-dimineaţă m-am trezit singură. Complicea mea, primăvara! Amândouă triste, niciuna maturizată... Ea nu a mai aşteptat solstiţiul... eu nu mai aştept... nimic...
La ora aceea, parcul nu-şi scuturase somnul. Liniştea se lăbărţa pe alei iar ecourile ei îmi izbeau tâmplele. Colindam printre pomi, încercând să resuscitez locul rămas prea devreme fără anotimp, asemeni unui poet neîndemânatic ce caută rime îmbrăţişate printre cuvinte desperecheate.
După castani şi salcâmi, urmează teii...
I-am privit cum se înalţă orgolioşi, parcă depăşind în înălţime, cerul... Chemate la joacă de vânt, frunzele lor zburau ca fluturii legaţi de picioare, dezvelindu-şi dedesubturile albe, nevăzute de soare. Nedesfăcutele flori mai copilăresc, încă. Mici bobiţe ce picură crud pe albastrul cerului, necunoscând fiorul exploziei ce urmează să li se întâmple.
Curând, mult înainte de solstiţiu, într-o primăvară fără anotimp, aleile sufletelor noastre vor mirosi ca mierea din dimineţile copilăriei. Vom umbla pe străzi cu nuferii pe-afară, ascunzând în noi mâlul din care îi hrănim. Tot cerul va fi tăcere şi noi vom încerca să-l cuprindem, minţindu-ne că ni se cuvine totul... Ploile care ne bântuie vor spăla galbenul florilor de tei, aşezându-ni-l la picioare şi noi ne vom strivi sub tălpi, cuvintele... Iar degetele noastre, în loc să mângâie, vor strânge tot mai tare... nimicul...
Trenurile vor uita să mai oprească în gările noastre şi ne vor cuprinde cu neliniştile lor, aşteptările. Vom încerca să fim totul, ţinându-ne loc de răsărit şi de apus... de început şi de sfârşit... de bărbat şi de femeie... totul în unul singur... atât de singur...
Şi vor pleca şi teii din viaţa noastră, aşa cum au făcut-o castanii şi salcâmii. Ne vom mira că am rămas singuri, fiecare cu tristeţea lui, în parcul pustiit de primăveri... Şi nu vom putea da vina pe ploi... puteam alege să purtăm, în suflete, soarele...
Vom fi, atunci, mai vinovaţi cu încă un anotimp...
Articol scris de Beth 25. Mai. 2008.
2
Partida
De bună seamă că domniile voastre ştiu că mie îmi place să joc şah. Chiar în acest moment joc o partidă minunată şi sunt pe cale să-mi sacrific turnul meu de fildeş pentru nişte nebuni frumoşi şi înţelepţi, sperând eu că voi reuşi să transform, măcar unul dintre pionii mei, în crăiasă bălaie şi letală.
Joc şah cu oricine doreşte şi nu mă mai mir de nimic de când, un pletos, călare pe un măgar, s-a pogorât în ţărâna unde mă chinuiam cu eşichierul meu, analizând o ieşire imposibilă dintr-o poziţie de mat şi mi-a propus să facem o partidă. Este drept că nu prea mi-a părut un om cu scaun la cap fiindcă, deşi era primăvară, îi ceruse fructe unui smochin şi, apoi, supărat că smochinul urma cursul firesc al naturii şi nu era nici măcar înflorit, i-a poruncit să se usuce. Smochinul nu l-a prea mai băgat în seamă şi pletosul a descălecat îmbufnat şi a venit la mine cerându-mi să joc cu el o partidă pe care să facem prinsoare. I-am spus că nu joc şah pentru bani, ci pentru că îmi pare un joc desăvârşit, care îmi aduce satisfacţii intelectuale, dar mi-a amintit de smochin şi m-am temut să nu fie şi mai dezamăgit când va vedea că nici eu nu mă voi usca la porunca lui deplasată.
“Pe ce vrei să ne prindem?”, l-am întrebat. “Dacă vei câştiga tu, ai voie să ceri orice primului trecător care are drum pe-aici, dacă, însă, câştig eu, vei fi obligat să dai trecătorului tot ce-ţi va cere el. Te prinzi?” “Bine, dar tu nu pierzi nimic!” am observat eu cu năduf. “Ba da, mi-a răspuns, eu îmi voi pierde chiar şi viaţa, dar asta este altă povestire. Hai să începem!”
Am jucat cu el o partidă lungă şi obositoare. Când era el mai avântat, când eu căpătam încredere şi, estimp, de noi s-a apropiat un omuleţ îmbrăcat elegant şi parfumat. M-a întrebat de ce joc şah singur în ţărână şi i-am răspuns că joc cu pletosul al cărui măgar căuta cu buzele lui moi smocuri verzi de iarbă, dar omul m-a afurisit şi mi-a zis că sunt nebun. El nu vedea niciun măgar, darmite un pletos. Apoi i-am povestit despre prinsoare şi omul dichisit a început să pară interesat. S-a aşezat lângă mine şi a aşteptat să pierd partida, fiindcă, până la urmă, m-am văzut înghesuit de pletos şi am pierdut.
“Ei bine, spune-mi ce vrei să-ţi dau?” l-am întrebat pe omuleţul elegant şi răspunsul lui a venit prompt: “Dă-mi tot ce ai tu mai de preţ!”
Îşi freca mâinile şi am început să scotocesc printre bunurile mele, adunând cu osteneală o desagă pe jumătate plină cu vise, cu câţiva grăunţi de înţelepciune, cu câteva mici victorii de-ale mele asupra materialismului şi… cam atât. S-a uitat în desagă şi, după ce şi-a dat seama că nu am nimic de trebuinţă pentru el, m-a dat dracu’ de nebun şi dus a fost. Pletosul a strâmbat din nas şi a aranjat iarăşi piesele. Am jucat din nou şi, după ce l-am atras într-o capcană sărutându-l pe obraz, am reuşit să câştig partida. M-am uitat prin preajmă şi, tocmai când mă pregăteam să îi reproşez că eu nu am de la cine să-mi cer plata, în spatele lui, a răsărit ca din pământ, cam buimac şi deplin contrariat, omuleţul nostru dichisit. Am profitat şi, mai mult în glumă, i-am cerut tot ceea ce avea el mai de preţ. Dintr-o dată în preajma noastră au început să apară vile, apartamente, maşini scumpe, funcţii de conducere şi conturi bancare, multe conturi bancare… Pletosul se uita la mine cu invidie şi a rămas consternat când eu, după ce am căutat prin mormanul de lucruri, vise, înţelepciune şi câteva victorii ale omuleţului asupra materialismului, am rămas cu desaga goală.
Omuleţul a dispărut ca prin minune, odată cu toate bunurile lui de preţ. Eu am reînceput să caut ieşirea din poziţia de mat, iar pletosul şi măgarul lui au plecat în drumul lor.
Articol scris de Quasimodo 18. mai. 2008.
1
Întuneric şi lumină
- articol prilejuit de sărbătoarea zilei de 21 mai -
Uneori suntem îngeri întunecaţi, încercând să iscodim cu furci otrăvite purităţi de cuvinte şi de trăiri...
Alteori suntem îngeri luminoşi, ridicând poveri de lacrimi de pe suflete copleşite...
Uneori descoperim ura... întunericul ne uimeşte şi ne atrage... o chemare ca o ispită căreia parcă nici nu vrem să-i rezistăm... Penumbre misterioase ne incită fantezia şi întindem mâinile spre arginţii trădării... Cuvintele mor şi rămân numai umbre. Iar în gândurile înnoptate ascundem oglinzile spre a ne mai putea minţi că avem suflete frumoase. Şi atunci, simţim că ni se cuvine totul: tristeţe, minciună, moarte... totul... Nimic nu pare prea mult pentru noi, oamenii...
Alteori descoperim iubirea... lumina îşi sparge curcubeiele de sufletele noastre iar culorile lor ni se aşează la picioare. Îngenunchem să le cuprindem şi asta nu ni se pare prea mult... În genunchi ne simţim puternici şi nu cunoaştem umilinţa... Ne împreunăm palmele a rugă şi ne deschidem inimile spre cer... Şi lutul din care suntem se însufleţeşte de dulci fioruri ca şi cum ne-ar săruta pe suflete, Dumnezeu. Şi atunci, simţim că ni se cuvine totul: bucurie, adevăr, viaţă... totul... Nimic nu pare prea mult pentru noi, oamenii...
Întuneric şi lumină...
Dreptul nostru de a alege în viaţa ce ne-a fost dată fără ca noi să fi avut de ales... Să alegem între ura care ne îngenunchează doar pe noi şi iubirea care îngenunchează până şi timpul...
Avem libertatea de a alege. Ne-a lăsat această libertate Împăratul Constantin cel Mare în urmă cu aproape două mii de ani... Noi nu trebuie decât să ne descoperim crucea, spre a şti unde să ne ridicăm biserica... aşa cum a făcut mama sa, Elena, când a aflat crucea lui Isus, pe dealul Golgotei.
Într-o lume în care ai spune că nu mai contează decât trupul, eu mă încăpăţânez să aprind lumânări pentru îngeri... şi să cred că sfinţii coboară, când şi când, printre noi, devenind muritori. Şi asta doar pentru a ne dărui nouă, zâmbete...
La mulţi ani Împăratului Constantin cel Mare şi mamei sale, Elena!
