Piczo

Sep 9 2009 09:16 am
Dragii mei, criza asta m-a împins şi pe mine să caut de lucru, aşa că o să mă vedeţi mai rar pe aici, nu că până acum aş fi fost des... Munca mă îndobitoceşte de nu îmi mai funcţionează creierul... dar măcar trec să vă salut. Văd că nici voi nu sunteţi foarte activi. Dar, cum toamna se numără bobocii, poate se va alege ceva şi de noi. Vă urez spor în tot ce faceţi, Elena.

Aug 23 2009 02:24 pm
Salutare, serie mică!
Quasi se va enerva, poate...
Eu zic că fiecare om, dintre cei ce pot fi numiţi aşa fără să facem prea multe compromisuri sunt "serii mici", nu "unicate", fiindcă în fiecare om sălăşluiesc măcar două fiinţe.
Altminteri, poetul n-ar face piaţa şi pieţarul nu s-ar putea îndrăgosti vreodată.
Cam exagerez, dar înţelegeţi voi ce vreau să zic.

Muzica, Elena, cred că se împarte, după mine, în trei categorii: cea pe care o asculţi fără să te poţi gândi la nimic în afara ei, cea pe care o auzi ca să nu te gândeşti la ale tale şi cea pe care n-o poţi nici asculta, nici auzi şi nu prea e muzică.
În sensul celor de mai sus, eu nu pot scrie nici măcar o scrisoare cu muzică.

O săptămână bună tuturor!
renata

Aug 21 2009 03:35 pm
Renata şi Maria, mă bucur să vă "văd" pe aici. Şi eu, ca şi voi, am fost scumpă la vedere! Sper ca toamna care se apropie să ne adune la loc, precum îşi numără bobocii.
Quasi, dumneata eşti oricum, numai "produs de serie" nu! Eventual o serie mai specială (aşa ca Maria şi Renata)!
Of! Unde sunt capurile galbene când ai nevoie de ele? Nu ne mutăm pe un spaţiu cu mai multe facilitaţi?!
Elena.
A! Da! Weekend minunat să aveţi!
Era să uit: în viaţa mea muzica are un rol.. nu ştiu, tangent, pasager, nu sunt nici afonă, nici melomană. Uneori mă enervează orice muzică, alteori ascult orice muzică. Când am chef de muncă prin casă, pun muzica tare. Când mă gândesc la "nemurirea sufletului" sau scriu, pun muzică de meditaţie în surdină, numai cât să o aud! În rest.... zgomot de fond.
Tot eu, Elena

Aug 21 2009 02:22 pm
Zi bună să aveţi.
Of! Vă cer iertare pentru îndelungata mea absenţă de aici! Am trebuşoare "reale", urâcioase şi obositoare, care îmi consumă prea mult timp şi care mă obligă să neglijez această fiică dragă sufletului meu: Revista.
Trec şi eu (din când în când) pe aici şi mă asigur că... nu-i nimic schimbat. Nu am timp să scriu articole şi îmi pare rău. Estimp s-au petrecut multe evenimente interesante şi m-aş fi bucurat să pot să-mi încuvântez gândurile şi să le aşez aici, fie doar şi în ciuda scrierilor trunchiate din aşa-zisa presă autohtonă. Nu am însă, nici timpul, nici dispoziţia, necesare scrierii cât de cât competente, argumentate, echidistante, nepătimaşe, logice şi politicoase pe care doresc s-o "înscăunez" în acest spaţiu. Din nefericire va mai trece un timp pâna să mă aşez în matricea mea şi să pot reveni (cu mare bucurie) aici.

Cu privire la întrebarea unei îndepărtate (de-acum) săptămâni:

Nu cred că influenţez SUFICIENT societatea. Grupul meu social, restrâns şi dinamic, îmi simte prezenţa, cu siguranţă, dar oamenii, în general, nici nu prea înţeleg ce sunt eu şi ce-i cu mine, darămite să fie influenţaţi de exteriorizările, spusele-scrisele mele. Cei mai mulţi observă doar aspecte secvenţiale, periferice, neconcludente în lipsa priceperii conceptelor, ale caracterului meu şi, nevinovate drosophila melanogaster, se izbesc de întregul fiinţei mele, mirându-se că se văd siliţi să "ocolească" un obstacol care "n-ar trebui să fie acolo" conform cu simţurile cu care au fost dotaţi. Dar asta se întâmplă aproape cu toată lumea (mai mult sau mai puţin).

Pentru cei mai mulţi eu sunt interesant doar în fază iniţială. Fiinţele turiste din viaţa mea, se văd în situaţia de a ţine cont de "exigenţele" mele doar atâta timp cât simt nevoia să-şi îndestuleze prin cunoaştere curiozitatea pe care o resimţim cu toţii faţă de cineva oarecum diferit. Astfel, un timp, fiinţele în cauză sunt influenţate de mine. Când, însă, curiozitatea iniţială le va fi satisfăcută şi, mai ales, când vor începe să creadă că nu mai au nimic de "văzut" la mine, iar ochii lor chiar nu vor mai avea nimic de văzut, aproape toţi îşi vor ridica privirile din ceara mea şi, uitându-mă, vor ieşi de sub influenţa mea. Şi eu de sub influenţa lor. Unii, înainte de "despărţire", se vor simţi obligaţi să mă asigure că nu sunt cu nimic special faţă de ei. De-aţi şti de câte ori am râs copios de fiinţe care se străduiau să mă asigure că sunt "produs de serie"! Ba, chiar ma vor da dracului pentru că i-am făcut să-şi pieardă timpul cu mine...

Estimp, eu, ca o arahnidă, îmi voi întinde pânza fină şi vrăjită, aşteptând să-l întâlnesc (poate în zadar) pe cel care, cu fiinţa lui aidoma cu a mea, mă va lecui de incertitudini, pe cel care, înţelegându-şi pe deplin unicitatea, o va accepta senin, fără reacţii adverse, pe a mea. Ce va fi după aceea, nu pot şti. Vă mărturisesc, însă, că în planul meu stă ca, după mirarea şi bucuria de început, să purcedem împreună la a întinde alte şi alte pânze, pentru noi "devianţi" şi cred că, fie şi numai "înhăitarea" noastră, va influenţa cumva societatea! Doar receptori să am şi nu voi pregeta!
Quasimodo  

Aug 20 2009 11:17 pm
Bună seara!

Nu sunt în vacanţă, dar am avut probleme cu internetul, apoi cu calculatorul, am piedut legătura. Acum, am redescoperit adresa cu ajutorul lui Google.

Am învăţat să fac bloguri pe WordPress. Azi am văzut cum se pot face modificări. Dar timpul şi netul încă nu mă ajută. La următoarea vizită, sper să am mai mult timp, vă dau nişte link-uri.

Toate cele bune tuturor!

Cu prietenie, Maria

Aug 20 2009 08:46 pm
MUlţumesc, Elena!
renata

Aug 20 2009 09:02 am
De câteva zile intru şi nu văd nimic nou. Sunteţi cu toţii în vacanţă? Eu încă sunt şi vă urez să aveţi şi voi un timp la fel de fain şi de plin de activităţi ca mine, asta dacă mai deschideţi pe aici ca să vedeţi urarea mea! Elena

Aug 8 2009 08:51 pm
Eu, da.
Răspund prea târziu la întrebare?
Da, eu cred că reuşesc să influenţez o societate foarte mică, formată din cei care-mi trec pragul locului unde muncesc, nu fac asta întâmplător ci voluntar, şi n-o fac de dragul unei optime relaţii cu clientul care ar îmbunătăţi situaţia afacerii pe timp de criză (mai ales că nu e afacerea mea şi salariul e monoton, plăteşte efortul meu de-a o menţine, nu de-a o rentabiliza)...
Fac asta în primul rând de teamă că aş putea înnebuni de plictiseală, de stereotipie.
Şi-atunci nu zic doar "bună ziua" şi-atât, dacă-l unosc deja pe om îl întreb "ce mai faceţi?" şi dacă nu l-am văzut de multişor i-o spun, şi dacă îmi amintesc ceva despre problemele lui familiale, personale, de sănătate, despre simpatiile lui politice sau despre vreun hobby, îl întreb despre asta...
În timp am descoperit că binele e reciproc, eu nu înnebunesc de plictiseală şi el, interlocutorul, solicitantul de servicii specializate, se   bucură că are cu cine vorbi, că cineva îşi aminteşte de el, de problemele lui, îl consideră un om şi nu un bon, o boală...
Apoi s-a creat o relaţie de interdependenţă între mine şi fiecare dintre ei, în sensul că mă surprind îngrijorându-mă că nu l-am văzut de ceva timp pe X sau pe Y şi mă bucur să văd că uneori aceşti X şi Y trec pragul farmaciei fără să aibă nevoie de nimic, doar ca să-mi spună "mi-a intrat băiatul la facultate" sau "ştiţi? am un nepot de două zile" sau "am trecut pe-aici să văd dacă sunteţi..."

Cîţi să fie toţi ăstia? 50? 100? 200?
Mereu aceeaşi...
E prea   puţin să-mi iau libertatea de-a răspunde cu "da"?
Sigur că apare întrebarea "Şi cum influneţezi societatea asta, fie ea şi mică?"
I-am inoculat un gând, fiecărui membru al ei: cuiva îi pasă de mine.
Şi nu e o minciună sau o iluzie sau un truc de comerciant.
Zic asta cu mâna pe inimă, fiindcă şi eu primesc 10, 50, 100 de feedbackuri pozitive care mă fac să gândesc acelaşi lucru: cuiva, unora, le pasă de mine. Că exist, încă.
renata

Jul 29 2009 05:35 pm
Bună!
Străinei din mine îi fac faţă destul de bine. De multă vreme nu a reuşit să mă mai surprindă. S-au liniştit apele mele interioare, probabil nu mai au energie să se "răscoale"! În vremuri ca astea mă bucur să "şomez". Toate sunt organizate, calme şi cuminţi încât trăiesc în pace cu străina din mine, la fel de mulţumită ca şi mine de traiul paşnic pe care-l avem...
În ce priveşte întrebarea săptămânii, probabil că răspunsul e nu. Pentru că aportul meu în societate este minim, infim chiar. Cercul meu mic, da, familia mea, da. Dar societatea nu. În ultimele săptămâni absenţa mea de aici nu a fost datorată "penei" de inspiraţie ca până acum ci unei activităţi intense pe planul familiei şi altor activităţi personale unde îmi aduc aportul cum pot. Şi pot spune că am găsit satisfacţie în felul cum am reuşit să mă achit de obligaţii.
Elena

Jul 28 2009 08:47 pm
Seară bună, tuturor.
Am scris destul de des despre mulţimile de alte eu-ri care mă locuiesc şi, cu siguranţă, voi mai aborda acest subiect, pe cât de generos, pe atât de dificil de argumentat. Astăzi nu aş dori să scriu despre acei malefici "străini interni" care parcă abia aşteaptă să apară şi să facă rău. Cu ei mă lupt şi, uneori, reuşesc să-i şi dovedesc. Astăzi vreau să vă vorbesc despre dezamăgirile induse de "fuga de responsabilitate" a câte unui "alt eu" pe a cărui apariţie mizez - în anumite situaţii - şi care, nejustificat şi enervant-surprinzător, absentează nemotivat.
De-a lungul timpului, m-am aflat în faţa unor evenimente care ar putea fi numite "crize", la fel ca oricare dintre dumneavoastră, şi m-am bucurat să mă trezesc întărit de energii interne despre care nu aveam habar, ca şi când altcineva îmi dicta acţiunile, ca şi când altcineva îmi ordona gândirea şi-mi încorda braţul. Dacă te obişnuieşti să-ţi vină în ajutor astfel de "personaje de poveste", care locuiesc quasi-incognito în trupul tău, te vei afla în de-a dreptul disperare atunci când, în noi situaţii pe care le consideri "la limită", nu va apărea izbăvitoare "mintea limpede şi sprinţară" a "celuilalt eu" (sau "noi") care te populează. Pur şi simplu te vei simţi trădat, iar frustrarea, îndoiala şi prostraţia îţi vor deveni nesuferite tovarăşe. Vei reuşi să depăşeşti momentul critic cu mijloace comune, lamentabile, şi vei rămâne cu gustul anxios-amar al incertitudinii, al neputinţei de a şti dacă alter-ego-ul inspirat şi dezinvolt, care-ţi sărise, până acum, în ajutor, mai "locuieşte" în cutia ta toracică. Apoi viaţa îşi va relua firescul curs şi, tocmai când vei crede că totul merge bine, va apărea un nou "eveniment critic", o nouă "cumpănă", şi vei afla că "străinul" nu te-a părăsit. Era, probabil, în concediu.
Seară bună să aveţi.
Quasimodo

Jul 21 2009 02:21 pm
Bun găsit, după o săptămână de absenţă.
Mă bucur că sunteţi tot aici. După ce mă adun un pic, voi scrie despre străinul din mine.... sper să-mi găsesc cuvintele...
Elena

Jul 28 2009 07:51 pm
Jul 19 2009 01:27 pm
"Eu centrez, eu dau cu capul. Am, n-am mingea, trag la poartă!" :-)

Zi bună să aveţi, boieri dumneavoastră!
Renata, îţi mulţumesc pentru comentariu!
Trebuie să-ţi spun-scriu că analogia dintre blogroll-ul unui blog personal şi linck-urile din RIO cu site-urile "Prietenilor RIO" este forţată. Argumentez cu faptul că într-un blogroll înscrii persoane pe care le citeşti, pe care le frecventezi şi pe care le recomanzi, pe când lista cu "Prieteni RIO" ar fi trebuit să fie o trimitere către site-urile personale (blogurile) ale CELOR CARE SCRIU LA RIO, pentru o mai bună cunoaştere a autorului unui articol de aici.
Din punctul meu de vedere sunt situaţii complet diferite.

Sincer să fiu, sunt dezolat că a trebuit să renunţ la lista cu linck-uri, dar, aşa cum am mai spus-scris, gestul meu era urmarea firească a unei stări de fapt pe care eu nu o pot influenţa.
Mulţumesc, pentru comentariu!

Minunată întrebare este aceasta din urmă. Am primit-o de la un desăvârşit anonim şi m-am grăbit să o aduc aici. Pe degeaba am primit-o, pe degeaba v-am arătat-o şi, dacă nu ar fi fost Renata, aproape că degeaba m-aş fi ostenit! :-))

Două lucruri mi-a adus mie democraţia:
1) o imensă masă de cunoştinţe,
2) cel mai mic grad de constrângere sau, altfel spus, cea mai "reală" iluzie de libertate.
Sunt convins că, dacă regimul comunist ar fi continuat, nu aş fi avut acces şi nu aş fi putut , deci, aduna atâtea cunoştinţe, şi, iarăşi sunt sigur, că, până acum, aş fi fost pulbere, căci lumea aceea (orânduirea aceea socială) - o simţeam acut atunci - îmi era prea-strâmt-inutilă.
Desigur, cea mai mare parte a acestei lumi, societatea în care fiinţez azi, în mare măsură democratică, îmi este şi ea inutilă, dar, din fericire, astăzi tot îmi mai rămâne un minunat "rest".

Democraţia autohtonă nu mă avantajează.
Totuşi, hârşâit de cutumele strâmb-abrazive ale acestei democraţii, abuzat şi dezabuzat de regulile contorsionate ale acestui simulacru de democraţie, cum bine observă Renata, mă simt înarmat cu două noi calităţi care, poate, altfel mi-ar fi lipsit: răbdarea şi consecvenţa.

De asemenea, am putut desprinde nişte trăsături caracteriale ale conaţionalilor mei care îmi sunt de foarte mare utilitate în abordarea cotidiană a raporturilor mele sociale:
1) spusele oamenilor, cuvântul dat, promisiunile, nu fac două parale, în general. Când dau peste câte un om care pune preţ pe propriul lui cuvânt îmi vine să-l îmbrăţişez, să-l premiez, să scot bani din buzunar şi să-l plătesc,
2) celălalt, vecinul tău, cunoscutul, amicul, îţi poate ierta multe,dar succesul nu ţi-l poate ierta. Invidia este, fără îndoială un monstrişor care, în mod fatal, îşi are strămoşii prin locurile astea. :-))

Să continuăm seria întrebărilor şi să încercăm să ne gândim (un minut) la uimitorul "alter ego" care ne locuieşte şi care ne încântă sau ne jenează atunci când, uneori, ia hotărâri în locul nostru!

Zi bună să aveţi.
Quasimodo

Jul 17 2009 08:47 pm
Democraţia ar presupune, după părerea mea, dreptate, morală, o scală de valori universal valabilă.
Cum în ultimii 20 de ani nu poate fi vorba de aşa ceva, nu cred că putem vorbi despre democraţie.
Un simulacru, da.
Reviste, ziare, posturi de radio şi tv, net, cărţi, orice muzică, ORICE.
Totuşi simulacrul ăsta de democraţie înseamnă, de fapt, foarte mult gunoi. Balast.Uniformizare. Un nou zeu, ratingul. Un nou ţel, să ieşi în faţă.
Nu contează cum. Dacă nu poţi altfel, măcar făcând ceva rău, condamnabil, infam...
Ar trebui să zic că mie, democraţia asta simulată mi-a adus dreptul de-a spune exact ceea ce cred, cu voce tare.
Dar exact aşa procedam şi-n nedemocraţie şi n-am   păţit nimic.
Ceva mi-a adus totuşi: certitudinea că nu mai poţi spera ca lucrurile să se îndrepte.
Trăim într-o lume atât de distrusă, încât încercarea de-a repara ceva seamănă cu a face pedichiura unui picior care urmează să fie amputat.

Cât priveşte ştersul linkurilor...
E opţiunea ta. Eu o vizitez pe Beth mai mereu fiindcă Beth are "ceva".
Rămâne ea însăşi, într-un mediu imaculat, indiferent de ce cataclisme sunt în jur.
De fapt la Beth nu te duci, te refugiezi, iei o gură de aer.
Eu îţi păstrez linkul pe blog, Quasi, fiindcă, aşa cum zicea Stefan Iordache, nu există prietenii, doar momente de prietenie.
Aşa că, indiferent ce-aş mai adăuga vreodată acolo, deşi am de gând să fiu foarte zgârcită cu adăugirile, fiindcă poţi citi blogul cuiva în mod consecvent fără să-l ai în blogroll, după cum poţi să nu deschizi cu săptămânile o adresă din blogrollul tău, eu te păstrez, Quasi.
Cele bune ţie şi tuturor celor care au trecut pe-aici, vreodată.
renata

Jul 12 2009 04:17 pm
Zi bună să aveţi.
După cum aţi observat am renunţat la linck-urile cu site-urile dumneavoastră. Vă rog să mă credeţi că nu este vorba de vreo sancţiune pe care, autoritar şi nemilos (sic!), m-am grăbit să v-o administrez!
Am făcut doar un act de actualizare a situaţiei de la Revistă, în urma căreia am conchis că expresia " prietenii RIO" este un eufemism, ca să nu spun-scriu că, de-o bună bucată de vreme, linck-urile acelea deveniseră un serviciu unidirecţional şi, din acest motiv, nejustificat. În fapt, expresia "prietenii RIO" era o miciună pe care mi-o spuneam eu mie, doar aşa,... ca să mă încurajez.

Îţi datorez mulţumiri, Elena, pentru consecventa şi îndatoritoarea dumitale participare activă de aici, te salut şi te asigur că ar cam fi cazul să pui şi dumneata întrebări ale căror răspunsuri să nu le ştiu eu! :-)) Eu te aştept.

De-a lungul timpului am fost şi eu - vremelnic - "robul" diferitelor obiceiuri vicioase şi pot spune, fără să mă înşel, că am încercat toate "drogurile" clasice şi că, din curiozitate şi teribilism, fară să deprind însă "gustul", am "testat" şi din cele moderne. Totuşi, vicios am fost doar în sensul comun, plăcându-mi şi frecventând cu nesaţ, femeile, alcoolul, tutunul, cafeaua... Cu trecerea anilor, interesul meu s-a diminuat faţă de cele mai multe dintre hedonistele tentaţii, îndreptându-se către alte sfere, aşa că, obişnuinţele astea, îndeobşte statornice, costisitoare şi nocive, au început sa mă "slăbească", astfel că, de vreo jumătate de an, am reuşit să renunţ la ultima "combinaţie vicioasă", aceea dintre ţigară şi cafea, cea mai nevinovată dar la fel de sâcâielnică.
Repetat de ani buni şi cultivat cu habotnicie, un obicei care îmi ocupă prea mult timp şi care a început să semene cu un viciu este "bucătăritul". Ei bine, da, îmi place să "inovez" printre reţetele culinare şi pierd destul timp în bucătărie. Nu reuşesc să "performez" în acest domeniu, însă consecvenţa şi hotărârea mea ar putea să-şi găsească rosturi mai productive. Mi-aş dori să pot renunţa la "viciul" ăsta al meu, mai ales că nici cântarul nu-mi mai este, de-o vreme, un foarte bun amic!

Subiectul din săptămâna următoare vă invită să dezvăluiţi care este cel mai mare "câştig personal", al dumneavoastră, pe care democraţia în general şi democraţia "autohtonă" v-au permis să-l aveţi, să-l accesaţi?
Vă doresc zile minunate.
Quasimodo

Jul 7 2009 02:52 pm
Viciu? Care viciu? Eu n-am vicii... sunt perfectă!! Ha, ha, ha!
Când spui vicii te gândeşti automat la fumat, băut, dependenţe de tot felul...
Dar mai există viciu de postură...
Ah! Ce-mi lipsesc capurile galbene! Aici aş fi pus unul care râde din toată inima.
Viciul meu este dependenţa de activitate. Dar urăsc monotonia. Aşa că lucrez în salturi, disperând oamenii de bună credinţă. Pentru că uneori îmi ia mult să-mi fete mintea un pui... nou.
Quasi, iar ai pus o întrebare la care nu ştiu să răspund... of!!
Elena

Jul 6 2009 10:13 pm
Bună, Elena.
Iar am întârziat cu întrebarea cea nouă!... Şi cu răspunsul meu...
A, dar înainte de astea, vreau să îţi mulţumesc, Elena.
MULŢUMESC.
Buuun.
Trei sunt situaţiile pe care le iau în discuţie atunci când evaluez generic atitudinea altuia faţă de mine:
- atitudinea cunoscuţilor,
- atitudinea necunoscuţilor,
- atitudinea persoanelor notorii, celebre.
Primele două situaţii reprezintă normele generale după care funcţionez eu faţă de atitudinea altuia.
La cunoscuţi, doar injuria, jignirea profundă şi meschină, calomnia, insulta, reprezintă inacceptabilul, poate complotul şi bârfa... dar încă nu am avut ocazia. Altfel, trec destul de uşor cu vederea micile înţepături, ironiile, atitudinea de uşoară superioritate, mai ales că şi eu, oricât aş încerca să mă controlez, tot mai "scap" câte-o zicere mai (ur)zicătoare.
Altfel stau lucrurile cu necunoscuţii. Dânşilor le permit să mi se adreseze doar până când încep să devină uşor aroganţi, sfidători, impertinenţi, iar "uşor" pentru mine chiar înseamnă uşor. Cred eu că dreptul la familiaritate se câştigă în timp, odată cu amiciţia şi mai cred că, dacă pornim o relaţie fără respect, mai bine nu o pornim.
Fac totuşi o excepţie şi când este vorba de vreun necunoscut o ţâră mai ostentativ, dacă necunoscutul are o exprimare-scriere de bună calitate. Ce vreţi? Sunt sensibil la talentele literare ale oamenilor.
Cea de-a treia situaţie este o situaţie particulară şi reprezintă reacţia mea faţă de atitudinea pe care o au persoanele celebre, notorii, cunoscute de foarte multă lume (chiar dacă sunt controversate), atunci când consimt să dialogăm.
Ei bine, dacă nu sunt formale, politicoase, îndatoritoare, atente etc., le neantizez oricât ar fi ele de vedete şi nu accept să mai am dialog cu ele. Un comportament prea familiar, obraznic, superior, din partea lor, mie îmi indică un caracter ignobil şi o oarecare impostură: persoana celebră cu apucături de mârlan(că) stă în "capul mesei" în locul altcuiva. Aşa simt eu.
De altfel, ruperea oricăror relaţii (pentru totdeauna) este "sancţiunea" pe care le-o aplic tuturor "claselor" de persoane cu care interacţionez şi care depăşesc bariera acceptabilului în atitudinea pe care o au faţă de mine. Accept ca, la rândul meu, dacă am greşit încălcând regulile de suportabilitate ale vreunui conlocutor, să mă scoată din memoria telefonului şi să mă uite. Ba chiar îl voi aprecia şi mai mult pe bietul nefericit. Doar că nu o va mai afla de la mine, deoarece "neantizarea" mea îmi pare o atitudine inacceptabilă din partea lui,... aşa că i-o întorc... :-)) am ameţit...
Seară minunată să aveţi şi inspiraţie!
Quasimodo

Jul 3 2009 11:37 am
Hello, Quasi,
Am ezitat să pun un comentariu la subiectul cu distracţia pentru că... n-am ştiut ce să scriu acolo. Nici nu ştiu dacă sunt familiarizată cu acest termen. Cum spuneai dumneata, eu îmbin munca cu distracția până acolo încât se confundă una cu alta. Dacă eu nu am o slujbă și stau acasă pot face ce-mi place iar asta e muncă... e muncă? Nu mai știu de multă vreme să disting una de alta. Mă distrez citind un articol, vizionând un film, jucând un joc cu copiii mei, uitându-mă la ei cum schimbă costume de carnaval și se maimuțăresc.... altfel nu înțeleg distracția. Nu sunt ahtiată după ea. Nu simt nevoia. Viața mea e facilă, organizată în jurul familiei mele și a calculatorului, care este de asemenea, un mod de deconectare. De aceea intru zilnic pe aici dar nu las mesaj... n-am ce spune... Viața pe care o duc nici nu mă plictisește, nici nu mă deprimă, nici nu mă supra solicită ca să simt nevoia de distracție. Asta e....
În ce privește noul subiect, nu prea înţeleg bine întrebarea. Adică ce nu pot accepta în atitudinea altuia? Dacă e aşa, atunci ce nu-mi place mie şi refuz să accept este îngâmfarea. Infatuarea. Atitudinea de superioritate. Astea nu am să le accept şi nu am să le tolerez niciodată. Nu pentru că aş fi mândră, ci pentru că eu consider că fiecare om are ceva de spus şi nimeni nu-i mai bun sau mai deştept ca altul. Unde te aştepţi mai puţin găseşti înţelepciune. Pentru că "intelectualii" îşi închid mintea. Nu mai spun nimic de cei cu atitudine "manelistă" pentru că acolo nu găsim decât limitate şi dorinţa de a părea altceva decât sunt... După ce criterii ne măsurăm superioritatea? Pentru mine măsura este caracterul. Pentru mine un om superior, care merită respect este cel care-şi dovedeşte caracterul printr-o atitudine plină de respect la adresa tuturor oamenilor. Aşa ca dumneata.
Eh, asta părerea mea....
Elena

Jul 1 2009 07:05 pm
Zi bună tuturor! A trecut ceva timp de când nu am mai scris aici. Nici eu, dar nici prietenii Revistei. Consider că ar fi o dovadă de dublu standard să reproşez cuiva acest lucru de vreme ce chiar eu am fost prins de curenţii "realului" şi am fost obligat să amân mereu o "raită" frugală pe la Revistă, raită pe care s-o concretizez într-un comentariu sau într-un articol. Sau poate nu ar fi! Mă rog, nu o să îmi irosesc puţinul timp pe care-l voi petrece azi aici încercând să mă conving că înţeleg pe deplin noţiuni simple, comune, nesofisticate... Timpul le va rezolva definitiv pre toate, cred şi eu, alături de muuulţi alţii.

Despre distracţie.
Încerc - pe de-o parte - o imensă nedumerire privitor la ceea ce numesc semenii mei distracţie şi - pe de altă parte - o mare dezamăgire vizavi de atitudinea lor faţă de ceea ce înţeleg dumnealor din acest concept.

[Trebuie să menţionez că textul de faţă va face referire numai la oamenii comuni, obişnuiţi, la marea masă socială. Fac această observaţie fiindcă deunăzi am văzut la tv. o emisiune în care se făcea vorbire despre o categorie de angajaţi care, din varii motive (sociale, fizice, psihice...), nu au o viaţă personală, privată, întreaga lor existenţă limitându-se doar la serviciile lor şi la raporturile interumane pe care şi le stabilesc acolo. Desigur, persoanele de acest tip sunt puţine şi reprezintă excepţii de la modelul comun, sunt deviaţii de la tipologia standard, nefiind incluse în rândurile persoanelor vizate de textul pe care îl voi scrie în continuare.]

Clasic vorbind, prin distracţie înţeleg activitatea facilă, plăcută, amuzantă, deconectantă, ciclică, de scurtă durată, care alternează cu perioadele lungi şi obositoare de activitate intensă, susţinută, concentrată, de muncă. Distracţia vine să complementeze, să deconecteze şi să încarce individul pentru un nou ciclu de efort. Practic, după o perioadă de concentrare şi efort (intelectual, fizic, psihic...) în care se acumulează tensiune, stres, refulare, este necesar-benefică o perioadă de relaxare, deconectare, defulare, perioadă în care individul, chiar dacă face un oarecare efort, este extras din rutină, simte plăcere şi se relaxează.

Desigur, cei mai mulţi vor fi de acord cu enunţul meu. Alţii se vor grăbi să-mi spună că există situaţii în care între munca susţinută şi distracţie nu sunt diferenţe. Am să mă ţin tare pe poziţie şi am să afirm că între munca făcută cu plăcere şi distracţie sunt imense diferenţe. Este drept că, atunci când munca pe care o faci îţi aduce bucurie, nevoia de distracţie este mult diminuată. Distracţia însă înseamnă, chiar prin definiţia ei, contrariul muncii iar termenii pot fi cu uşurinţă încadraţi în categoria antonimelor.

Mă întorc la prima mea frază despre distracţie şi reiterez că mare, ireductibilă, uriaşă, mi-e nedumerirea atunci când iau seama la ce înţeleg prin distracţie semenii mei. Că vreau, că nu vreau, că-mi place, că nu-mi place, mă văd obligat să observ că lumea, în quasi-totalitatea ei (la acest lucru suntem deja "globalizaţi"), este într-o permanentă goană după... distracţie. Vrem să ne distrăm acasă, vrem să ne distrăm la muncă, vrem distracţie în lăcaşele de învăţământ, pe străzi, în parcuri, în mijloacele de transport în comun, în marketuri, în dughene, în gogoşerii, în toaletele publice şi, de ce nu?, ne trezim că aflăm distracţie chiar şi acolo unde ea nu există sau nu ar trebui să existe. Tindem ahtiaţi şi iute-plictisiţi spre noi şi noi distracţii, spre alte şi alte forme de "destresare", aşa încât ne trezim că aşteptăm cu nerăbdare dimineţile şi clipa în care vom ajunge la servicii spre a putea să ne salvăm de obositoarele distracţii la care ne dedăm zilnic, ori de câte ori avem ocazia, spre a putea să ne odihnim măcar câteva clipe.
Din ce în ce mai puţini oameni alternează natural, firesc, sănătos în fond, perioadele de muncă asiduă cu cele de distracţie şi cu cele de odihnă. În realitate, ceea ce ar trebui să se numească "muncă" este odihnă (uneori somn la propriu) iar restul este distracţie. Distracţia a devenit scop, ţintă, ocupaţie de bază a omului (post)modern.

Discutând despre distracţie cu un adept al acestui mod de fiinţare ardent şi risipelnic m-am trezit că mă întreabă:
- Şi dacă o să mori mâine, nu o să-ţi pară rău că nu ţi-ai "trăit" viaţa?
Am rămas mirat crezând că se află într-un bizar şi imediat proces de retardare. Apoi, văzând că nu glumeşte, l-am întrebat la rându-mi:
- Dar dacă n-am să mor mâine şi nici tu n-o să mori, ţie n-o să-ţi pară rău că ţi-ai "murit" viaţa astfel?

Cred cu tărie că distracţia nu trebuie să fie un scop în sine, ci doar un mijloc complementar celuilalt mijloc - muncii - care să faciliteze atingerea scopurilor reale ale unei persoane.

Seară bună să aveţi. Oriunde veţi fi fiind.
Quasimodo